Experiența de regizor (2)

De data asta am avut foarte mult timp la dispoziție: de la mijlocul lui martie până la 1 aprilie, apoi încă o săptămână pentru că unii profesori erau plecați într-o conferință careva.

Ideile nu au întârziat să apară: primul lucru la care ne-am gândit a fost să facem un film care să rămână în memoria spectatorilor și care să ne reprezinte. Câteva zile ne-am rotit împrejurul conceptului de superchiperi, care urma să fie o echipă formată din 5 băieți năstrușnici până la refuz; fiecare dintre ei au făcut câte ceva hazliu pentru ca să devină superchiperi, iar după ce s-au adunat în această echipă, pregătesc lovitura cea mare: o păcăleală de 1 aprilie pentru toți profesorii de la informatică. Nu intru în detalii

Era relativ târziu când am realizat că ideea respectivă va necesita mai mult efort decât ne putem permite, dar ne-a salvat faptul că spectacolul a fost amânat. Atunci am hotărât că am putea pune în film secvențele filmate la ore. Deși inițial am vrut să includem numai secvențe cu colegi (de genul Vasea la tablă sau Andrian învârtește mouse-ul), am înțeles că va avea cu mult mai mult efect să intre și profesorii în joc. A mai trebuit doar să ne gândim cum să legăm toate aceste momente și scenariul filmului era gata.

Acum, a rămas problema lungimii filmului. Avem o anumită experiență în domeniu datorită filmului de Dragobete de anul trecut, pe care l-am „lungit” din contul unor umpluturi de genul lecției de educație fizică și a mersului pe jos. De data asta umplutura a devenit laitmotiv în film – șirul de fotografii ale grupei. Suntem anul IV, luni, 11 aprilie, e ultima zi din viața noastră când mai facem perechi la CFBC, și am adăugat fotografiile în film mai mult pentru noi, ca să ne amintim peste ani de acești ani formidabili.

Deși ziceam că am avut mult timp la dispoziție, pentru realizarea filmului am cheltuit nici mai mult nici mai puțin de 2 zile (montaj) + o seară (filmări), mai puțin chiar decât precedentul nostru film. Cel mai mult timp am lucrat fără mouse (cu touchpad-ul), apoi cu un mouse la care butonul stâng nu lucra, la un calculator cu grafică defectă (al meu ) și am avut norocul ca circumstanțele astea să nu afecteze calitatea filmului.

Prezentarea a fost pe măsură, aplauzele cele mai furtunoase au fost pentru noi, deși în sală erau cel mult zece elevi din 0708. Publicul a apreciat mișcările profesorilor, dar mai ales declarația noastră că „suntem, probabil, în cel mai tare colegiu din lume”. Din păcate, nu am reușit să văd reacția profesorilor amintiți în film (numai dl. Zatîca, profesorul în cămașă albastră, s-a rezumat la apelativul de „draci” xD), dar după ce aflu revin cu un update.

Personal, trebuie să mai adaug că am reușit să bag în filmuleț tocmai două cântece hardstyle, din totalul de patru, unul din ele a devenit melodia-temă a filmului (Zany & Dv8 – Nothing Else Matters). Celălalt apare atunci când Andrian învârtește mouse-ul (The Overminds – Move It; deși am putut alege versiunea originală a cântecului, am pus-o totuși pe asta datorită dinamismului ei). Apropo de Nothing Else Matters, s-a dovedit a fi o melodie numai bună de pus la demonstrări de fotografii (slideshows), datorită faptului că o secvență de beat-uri conține 3 beat-uri, în timp ce un cântec hardstyle ordinar conține 4, ceea ce ar fi fost prea mult pentru o fotografie în demonstrarea noastră, iar restul cântecelor n-au acel ritm profund și ușor sesizabil.

Sperăm că a plăcut, pentru că noi nu ne putem sătura de privit… Va fi o amintire pe cinste, cu atât mai mult că experiența de creare a unui film nu se uită niciodată.

Istoria unui expert în finanțe

Ignorăm zi de zi lucruri minunate

Washington DC, o stație de metrou într-o dimineață rece de ianuarie, 2007. Un violonist executa, discret, fără să deranjeze pe cineva și fără ca cineva să-l deranjeze, șase piese de Bach în 60 de minute. În acest timp, aproximativ 2000 de oameni au trecut prin stație, cei mai mulți fiind în drum spre serviciu.

După 3 minute, un om între două vârste a observat violonistul. Și-a încetinit pasul, s-a oprit, apoi și-a reluat drumul cu pași grăbiți.

După 4 minute, violonistul a primit primul dolar: o femeie i l-a aruncat în șapcă, fără a se opri, apoi a pornit mai departe.

La 10 minute de când a început muzicianul să cânte, un băiețel de 3 ani s-a oprit, dar mama l-a tras grăbită de mână. Copilul s-a oprit iarăși să privească violonistul, dar mama l-a tras mai tare după ea. Mergeau mai departe, dar copilul tot mai întorcea capul. Același lucru l-au făcut și alți câțiva copii, dar toți părinții lor, fără excepție, nu le-au permis să rămână în urmă.

La 45 minute de cântat încontinuu, numai 6 oameni se opriseră să asculte pentru scurt timp interpretarea. Vreo 20 aruncaseră bani în șapcă, și continuau să meargă indiferenți. Până la urmă, muzicianul a strâns 32 dolari.

Când a terminat, a revenit zumzăitul cotidian în locul acordurilor de vioară. A cântat o oră întreagă, dar nimeni nu l-a aplaudat și nu i-a manifestat recunoștință.

Violonistul se numește Joshua Bell și e unul din cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor. Ceea ce a cântat în metrou este una din cele mai dificile piese scrise vreodată, iar vioara cu care a lucrat costă nu mai puțin de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile mai înainte, același Joshua Bell susținuse un concert în Boston Theater, la care toate biletele fuseseră vândute la un preț mediu de 100 dolari.

Aceasta a fost o parte a unui experiment social organizat de Washington pentru a scoate la iveală percepțiile, gusturile și prioritățile oamenilor.

Dacă trecem pe alături de unul din cei mai mari muzicieni, care cântă una din cele mai fine piese muzicale scrise vreodată, la unul din cele mai frumoase instrumente, ar fi bine să ne întrebăm: Ce alte lucruri minunate ignorăm zi de zi?

Sursa: 9GAG

Insula St. Matthew

Insula St. Matthew se află în Marea Bering, la 300 km de țărmul Alaskăi. În 1944, U.S. Coast Guard (Paza de Coastă a SUA) instalează aici o stație LORAN (LOng RAnge Navigation). În stație au fost dispuși 19 lucrători. De asemenea, au fost aduși 29 de reni pe post de resurse alimentare de rezervă.

După câteva luni, stația este dezasamblată, iar oamenii părăsesc insula. Renii, rămânând singuri, se regăsesc într-un biotop abundat de hrana lor preferată, lichenii. Datorită excesului de hrană și a lipsei prădătorilor naturali, renii se reproduc prolific.

În vara anului 1957, oamenii vizitează insula într-o misiune de cercetare. Ei descoperă că, în numai 13 ani, populația renilor a crescut de la 29 la 1350 de indivizi. Aceștia se aflau într-o stare fizică excelentă, datorită dietei de licheni.

În vara anului 1963, oamenii revin pe insulă, pentru ca să descopere 6000 de reni. Apetitul lor ridicat a făcut ca de pe insulă să dispară aproape în totalitate lichenii, de aceea ei au trecut la iarba de rogoz. Din cauza competiției ridicate pentru mâncare, renii au scăzut în greutate în acești 6 ani.

Trei ani mai târziu, oamenii au debarcat iar pe insulă. Insula era plină de schelete de reni. De la 6000 de reni, populația s-a redus până la 42, 41 dintre care erau femele, iar unul mascul infertil. Niciuna din femele nu avea făt. Populația de reni a evoluat în 22–24 de ani pentru ca să decadă cu peste 99% în numai câteva luni.

Fără posibilitate de reproducere, renii au dispărut definitiv în anii 1980.

Resursele naturale enorme de care renii dispuneau fără a întâlni alte dificultăți au fost semințele prosperității lor nemaiîntâlnite, dar și cauza decăderii lor ireversibile. Insula era atât de mare, iar resursele atât de multe.

Cât de mare e insula pe care trăim noi?

Bătrânețea în troleibuz

Am luat astăzi troleibuzul 10 (de la aceeași stație ca și aici). Ora 7:20. Speram să nu-mi fie solicitați banii de călătorie (dimineața taxatorii sunt relativ leneși), dar n-a fost să fie. Taxatorul mi-a dat un bilet boțit, în mod clar nu era proaspăt rupt.

Dar nu-i pe asta.

Cu trei stații înainte de terminus, în troleibuz urcă un om în vârstă, l-aș estima la 55 de ani, înalt, cărunt, cu musteață la fel de căruntă. Purta o geantă de mărime medie și nu s-a așezat.

Mi-am amintit cum am mai călătorit o dată cu acest om. Atunci troleibuzul era plin, aproape ticsit, și eu am nimerit în apropierea imediată a omului acesta. N-am putut să nu observ cât de tare seamănă cu mine. Aceiași ochi, aceeași față trasă, aceeași înălțime. Același mers, aceeași privire. Mi-am imaginat că așa voi arăta la bătrânețe, și de aceea mi-l închipuiam pe acest om ținând în brațe doi nepoți… ca să mă văd pe mine însumi peste 40 de ani.

Interesant, ce viață duce acest om? E la fel ca mine? E total diferit? Are o căsnicie fericită? Sau suferă din cauza ei? Copiii îl vizitează săptămânal? Sau sunt plecați peste hotare și-i scriu doar de Crăciun? Este mulțumit de locul de muncă? Sau nu poate dormi liniștit din cauza stresului?

Judecând după fața lui obosită (dar, totodată, senină, vorbesc de acea seninătate pe care o veți observa pe fața oricărui bunic), cel puțin în două din aceste trei momente omul acesta nu este fericit. Urmează întrebarea… îi seamăn numai după fizic? Sau avem și o soartă comună?

PS: Numărul biletului de troleibuz primit în această dimineață (ăla boțit) e 913666.
PS2: Noaptea am visat ploaie de comete.

Hardstyle favorites (4)

Între timp (de la 12 martie 2010, zi în care am postat ultima oară versuri hardstyle aici pe blog), am ascultat foarte, dar foarte multe cântece noi, toate cu versuri care mai de care, unele extrem de reușite… Am fost tentat nu o dată să public aici versurile lui Zany – Nothing Else Matters (devenit ultima vreme ringtone-ul preferat la apelurile prietenei și în genere imnul relației noastre) sau Technoboy – War Machine (un earfuck deosebit), uneori chiar și The Prophet vs. DJ Duro – Not E-Nuff.

Totuși m-am reținut. Și iată că totuși a venit ziua când versurile unui cântec hardstyle m-au șocat atât de tare, încât simt nevoia să-l public aici. Când zic șocat, am în vedere ȘOCAT. Trageți concluziile și singuri.

Southstylerz – Wroaw

But the worst thing I ever done:
I mixed a pot of fake puke at home and then I went to this movie theater,
Hid the puke in my jacket, climbed up to the balcony and then I dumped it over the side
All over the people in the audience. And then, this was horrible, all the people started getting sick
And throwing up all over each other. I never felt so bad in my entire life.
And then, I made a noise like this: WROOOOAAAAWWWWWWWW

Atenție, sunete parțial insuportabile xD eu de obicei nu le pot asculta la maxim, da’ și în genere nu ascult așa muzică. Ăsta e nu-style. Cu toate astea, versurile rup și asta pentru mine face cântecul să fie mai plăcut de ascultat.

21 fix

„Încă 2 minute.. 2 minute ioprst!! E de vină troleul! Numai troleul e de vină! A întârziat cu 30 de secunde! Imposibil, câtă ipocrizie… din partea șoferului, o să răspundă el pentru un vot în minus.. dacă întârzii!!”

Mihai îi zice și e deja la 105 secunde distanță de secția de votare sau 35 secunde dacă o ia la fugă.

După 35 secunde, ajunge la ușa secției de votare și intră. Ceasul de pe peretele de deasupra doamnei care se ocupă de listele suplimentare afișa ora 20:58, și brusc trecu la 20:59. Mihai se apropie grăbit de reprezentanții secției și dă să-și scoată buletinul, dar este oprit de un om care s-a prezentat ca președinte al comisiei.

„Îmi pare rău, e ora de’am”. „Dar mai este un minut, reușesc!!”. „Nu, târziu de’am”. „Hai fiți om.. am alergat atâta până aici, doar n-am fugit degeaba!”.

Președintele face mutra pe care o fac oamenii când duc meditativ mâna la bărbie și și-o scarpină. Îl ia deoparte pe Mihai și-l întreabă în șoaptă: „Dacă nu-i secret, pentru cine votezi?”. „Pentru oamenii care trebu”, a răspuns Mihai cu înțeles și încă a dat din ochi, ca să nu mai rămână dubii că votează pentru PCRM. Președintele atunci i-a dat repede un buletin de vot, l-a trimis în cabină și a rămas cu buletinul omului (așa și nu l-a mai verificat). Mihai ieși repede, exact când ceasul arăta 21:00 și dintr-un pas se pomeni lângă urna de voturi. Strânse frumușel buletinul și-l slobozi înăuntru. Președintele i-a întors buletinul, și Mihai a ieșit încă gâfâind, dar cu sufletul împăcat că a făcut alegerea corectă.

Între noi fie vorba, Mihai a votat PL.

Sâmbătă, în parcul Rîșcani

Stau în parc.

E sâmbătă, soare, acces la Intern(w)et am, lumea împrejur e liniștită și copiii zburdă vesel.

Două fete discută pe banca alăturată despre prietenul lor comun.

Pe drum trece un Audi Q7 din țeava de eșapament a căruia iese fum mai mult decât ar fi normal.

Doi bătrâni joacă șah pe o bancă puțin mai îndepărtată, unul din ei zice „șah-mat” și celălalt oftează indispus.

Un băiat se joacă cu mingea cu tatăl său, dar acesta din urmă o scapă și mingea ajunge în drum, unde este spartă de un camion.

Doi bătrâni se ceartă din cauza că unul din ei s-a așezat pe o bancă. Situația se încinge dar se încheie frumos, cu un „Dumnezeu mă-ti”. Frumos, pentru că cei doi se ciondăneau în rusă, dar uite că au terminat în română.

O mamă își plimbă bebelușul cu căruciorul, și dintr-o dată îi sună celularul. Ea dă să-l scoată din buzunar, și sloboade căruciorul, care se îndreaptă la vale spre drum. Din fericire, se oprește în alt cărucior (în care din nefericire se găseau doi gemeni), pe care-l răstoarnă.

O companie de băieți îmbrăcați lejer fac skateboarding. Unul din ei, în încercarea de a sări peste niște scări, cade și-și rupe un picior. Prietenii săi constată două circumstanțe ale evenimentului: 1. i-a bătut soarele în ochi; 2. în loc să se deplaseze la vale, se deplasa la deal.

Un cuplu de îndrăgostiți este atacat de un stol de porumbei, în momentul când au deschis un pachet de semințe de floarea-soarelui. Tânărul a rămas nevătămat, dar prietena lui a ieșit din ispravă cu răni serioase în locurile unde erau cerceii, brățara și, mai ales, colierul. A, da, și a rămas fără degetul inelar.

Un avion cu patru motoare fumegânde se înfige în clădirea de lângă parc, a cărei construcție a început pe 07.07.07 iar inaugurarea a avut loc pe 10.10.10. În urma coliziunii nu rămâne nimic nici din avion, nici din clădire. Oamenii, speriați, fug care și încotro.

O fată se uită dulce la mine. Ea n-a fugit nicăieri, a rămas, ca și mine. Iar eu îmi întorc capul, pentru că în același moment pe ea cade un asteriod.

Îmi închid laptop-ul și plec acasă.

Cei șase (șapte)

Mă mănâncă palmele deja de vreo 4 luni să scriu un articol despre Hardstyle aici, pe blog, în care să schițez clasamentul meu subiectiv al celor mai bune cântece, dar nu sunt încă destul de matur în această pivniță (privință). În schimb, sunt mândru să declar că am revenit pe blog, și asta în urma unor idei care mai de care, izvorâte din nimic altceva decât procesul meu de gândire la lucruri ce țin de viață.

Eu cunosc șase (șapte) oameni, fiecare din ei reprezentanți ai unui anumit tip de oameni. Am petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza felul lor de a fi, și în cele ce urmează îi voi clasifica discret de la cei mai buni la cei mai puțin buni.

1. Omul care socializează cu oricine îi cade în cale și care este dispus să-ți arunce în față ce crede despre tine, astfel încât să nu stai mult pe gânduri. Își face dușmani, dar aceștia nu își păstrează statutul respectiv pentru foarte mult timp. Îți dă un sfat atunci când îl ceri și reprezintă echilibrul perfect între „râdem glumim” și o judecată matură. Prenumele lui se începe cu P
2. Omul intelectual prin erudiție, nu știu dacă asta e sintagma corectă, cel mai corect ar fi să zicem că e omul de o educație ieșită din comun. Vorbește curat atât ca conținut al mesajului, cât și ca formă de convorbire; raportat la standardele locale, asta înseamnă că vorbește o română curată între moldoveni. Unicul lucru de care merită să-ți fie frică pentru așa soi de oameni este să nu cadă victimă „sistemului” plin de perfidie și invidie. Prenumele ei se începe cu I
3. Când am scris în introducere — citez — „petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza”, am scăpat o minciună. Sau nu, haideți mai bine să considerăm că am expus totul corect, iar cazul de față este o excepție. Știu puține lucruri despre persoana de față, dar pe parcurs promit că aflu mai multe și încheg o analiză pe măsură. Prenumele ei se începe cu D
4. Omul care poate deveni cu ușurință sufletul oricărei petreceri, care are în memoria sa atâtea cazuri și întâmplări pe care ai tot sta să le asculți. Apreciază ajutorul și îi place să mai tragă la măsea, pentru că acesta e unicul mod prin care își poate revărsa emoțiile pe care le stochează atâta timp cât e vesel. Prenumele lui se începe cu A
5. Omul perfid prin aparență dar de omenie în interior. Tipul care ascunde în sine înțelegerea și toleranța și nu exteriorizează decât superioritatea lui față de subordonați. Despre acest om nu îmi pot permite să relatez prea multe, deoarece are un caracter foarte complex pe care dacă 1) aș fi psiholog 2) aș avea timp pe vărsate l-aș studia în detaliu, atât de interesant îmi pare. El încheie lista oamenilor de treabă. Prenumele lui se începe cu R
6. Omul de o fățărnicie și toxicitate nemaipomenită. Știe cum să facă ca cei din jur să-i facă pe plac, și deși metodele lui bat grav la ochi, majoritatea dintre victime o ascultă. Ceea ce e mai grav e că afișează mereu [minut cu minut] aceeași față inocentă care ascunde caracterul său insuportabil de ochii unui necunoscător. Provoacă repulsie, și cel mai bine e să nu te legi deloc de el și în niciun fel. Prenumele ei se începe cu I
7. Există și a șaptea categorie, citiți-o după literele îngroșate. Categoria asta nu trebuie descrisă în niciun fel; cu toții am întâlnit așa gen de oameni. Și nu mă refer la termenul de conotație sexuală, ci la cel de tipaj uman, parte a societății.

Probabil voi mai adăuga câte ceva la categoriile scrise. La categoria nr. 3 „probabil” nici nu trebuie de scris. Eu mă atribui categoriei nr. 5. Tu?

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio

De fapt, sunt un blogger de succes. Scriu despre ce vreau, când vreau, și datorită acestui fapt, mă consider un blogger de succes, în măsura în care „de succes” înseamnă pentru mine „oarecum liber”.

Astăzi, în zi de solstițiu, în plină zi cu soare, am aflat de la colege că sunt invitat la radio, de către profesoara de limbă română. Eu, entuziasmat după asistarea la prezentările de teză a unor buni prieteni de-ai mei, am zis că.. îmi pare rău, dragi ascultători, dar nu. Și atunci mi-am amintit de o zi în care eu eram clasa a IV-a și la școala noastră au venit de la Teleradio să ne ia niște „interviuri” pentru Ora copiilor. Trebuia simplu de zis ce ne place să facem ziulica întreagă și ce obiect ne e mai pe plac.

Îmi amintesc cu compasiune față de acel Giku cum plângeam că nu vreau și gata să vorbesc cu niște oameni străini și încă să mai știu că o să fiu auzit de alți copchilandri de seama mea. Și-mi mai amintesc că a doua zi chiar discutam cu mama, chipurile, poate mai bine totuși le spuneam la tantile celea câte ceva…

Ei bine, amintindu-mi de aceste clipe ale copilăriei, mi-am zis, și am strigat să mă audă și clasa, că eu MĂ DUC să dau reportaj. Și clasa a tăcut.

Spre seară m-am văzut în casa unui reporter de la RadioMoldova, împreună cu profesoara sus-amintită și cu doi colegi de facultate (nu de grupă), care erau gata, ca și mine, să susțină una și aceeași idee: la ce bun religia ca obiect în școală?

Acum, în premieră pentru blogul meu, o să fac trimitere pentru informații în surse nedisponibile online. Vreau pur și simplu să ascultați de sine stătător ce-am discutat noi acolo. Emisiunea „Repere sociale”, RadioMoldova, fiecare sâmbătă, 20:00.

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio.