Trecuseră două minute de când privea neliniştit în jos şi cinci de când se făcu tăcere. Ambii aşteptau acest moment, dar el credea că e unul extrem de important şi trebuie să-l chibzuiască. Nu a avut timp să se gândească mai devreme şi se gândeşte acum. Îşi tot roade pielea de pe palme cu unghiile, se încruntă, se descruntă, oftează. În sfârşit, ridică privirea. Dar tot nu ştie ce să spună. Ea nu e prea exigentă şi decide să nu-i alunge gândurile rupând tăcerea. Răbdătoare şi cuminte, dar şi cu un pic de curiozitate, îl încurajează cu privirea să spună ce are de spus. Păstrând încă câteva clipe de meditaţie, el în sfârşit deschise gura.
Pentru a o închide din nou. Îşi aminti cum a fost asta prima dată, atunci când stătea la fel de încurcat în faţa fostei soţii. Era exact ca şi acum, chiar şi luna era în aceeaşi fază. Atunci primi un “OK” atât de memorabil — l-a sărbătorit cu toţi tovarăşii de petrecere — şi totuşi nesincer, pentru că până la urmă a divorţat de ea. A spus mai întâi “bine”, apoi s-a răzgândit. “Aşa nu se face”, se gândeşte Răzvan acum.
După “analiza retrospectivă” asupra cazului cu fosta soţie, Răzvan deveni mai încrezător în forţele proprii. Luă aer în piept pe neobservate şi începu:
“Liliana… m-am gândit mult la asta, şi acum cred că e timpul…”
Liliana clipi emoţionată.
“E timpul să-ţi spun… ceea ce trebuia demult, ceea ce e atât de important pentru cuplul nostru. Dar promite-mi că, dacă n-o să fii de acord, o să pleci fără să spui nimic. Nu vreau să aud refuz la ceea ce voi spune.”
“Dar spune… Ce poate fi atât de nedorit încât să te refuz?”
Răzvan căzu în genunchi, îi luă palma în mână.
“Liliana”, o fixă cu privirea şi, cu un glas tremurând şi emoţionat, zise: “te rog… n-o lăsa pe mama soacră să se mute la noi!”
(Ferice de cei care au citit până la urmă)
