Te-am visat azi şi mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând

Există chestii din domeniul subconştientului (ăsta e un termen învăţat de la română, nu te alarma) care nu vor ca eu să te uit. Astă-noapte te-am visat, şi probabil de aceea nu m-am trezit decât pe la ora doişpe.

Parcă eram în troleibuzul zece, mă întorceam spre casă şi deodată aud o voce de la spate: Gicu!. Îmi întorc capul. Tu, zâmbăreaţă şi luminoasă ca o lampă nou-nouţă, îmi strigi să cobor cu tine la penultima staţie, la Fourchette. Erai la uşa din spate; eu la cea din mijloc. Eu am răspuns printr-un zâmbet; şi nu-mi mai amintesc exact de care.

Apoi, în visul meu a apărut o lacună, după care mă vedeam la staţia terminus, în acelaşi troleibuz. Adică ai coborât fără mine. Am fost indiferent faţă de tine. Mai indiferent ca nicicând.

Nu sunt cerşetor şi nu sunt răzbunător. Astea două caracteristici cred că mi le atribui cel mai des. Sunt doar un om, un visător, sunt doar un om… ooohhhh!!

Cvasi-gripală

Acum, când din farmacii dispar mai repede aşa-zisele măşti de protecţie decât prezervativele, pot spune că fetele arată mai drăguţ, în circumstanţele în care din toată faţa vizibile le rămân doar fruntea şi-ochişorii…

Admin de 1 an

Sunt Gicu, am 17 ani. Sunt născut în satul Scoreni, raionul Străşeni, dar acum, în legătură cu studiile, locuiesc în Chişinău. Studiez…

Aşa începe descrierea mea pe pagina mea de utilizator de pe Wikipedia.

În Wikipedia românească m-am înscris ceva mai mult de doi ani în urmă. Am contribuit în cele mai diverse domenii şi la diverse articole, totuşi punând accent pe articolele despre animale, pe care le traduc din rusă. Întrucât mă manifestam deseori ca un anti-vandal (patrulam timp îndelungat lista schimbărilor recente), lumea mă vedea, la mai puţin de un an de la înscriere, bun în funcţia de admin. Astfel, prin mai 2008 au venit primele propuneri de candidatură la funcţia de administrator.

Pentru că aveam vacanţa de vară înainte, mă gândeam că n-o să am timp să mă manifest aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am amânat până în toamnă. Iar toamna, ca să vezi, nici nu se mai gândea nimeni să mă propună!

Într-o seară de octombrie, când tânjeam foarte mult după uneltele administratoriale (ştergerea / recuperarea paginilor, blocarea / deblocarea utilizatorilor, protejarea / deprotejarea paginilor ş.a.m.d.), m-am adresat unui prieten de pe wiki, al cărui ID de messenger îmi era cunoscut, să mă propună la candidaţi. Ruşinos, nu?..

Au început discuţiile; toţi erau, după cum era de aşteptat, de acord, şi pe 31 octombrie 2008, orele 00:53, am devenit administrator Wikipedia.

Am reuşit să fac multe lucruri de atunci. Conform cifrelor, până acum:

• am blocat 93 de utilizatori;
• am protejat 20 de pagini;
• am operat 44 de modificări în spaţiul de nume MediaWiki;
• am şters 4038 de pagini.

Astfel, mă aflu, la moment, pe locul cinci în topul celor mai activi administratori de pe Wikipedia.

În ultimul an, am avut o sumedenie de momente neplăcute, cum a avut, cred, şi fiecare alt administrator. Am fost insultat, mi-a fost vandalizată pagina de utilizator, mi s-a “dedicat” un articol calomniant pe un numaiştiucare blog etc. etc…

Însă, până la urmă, am făcut şi o grămadă de lucruri bune (am şters, de exemplu, articolul Magda Ciumac; aplauzele vă rog la urmă). Am fost alături de alţi admini în orele de vârf, şi am patrulat solitar ultimele schimbări la ore mai puţin clasice. Am început să fac curăţenie prin imagini, lucru care mă pasionează, şi, în general, am început să mă simt cu adevărat wikipedist.

Sunt convins că anul viitor, la următoarea aniversare, voi prezenta cifre ceva mai mari decât dublul celor de mai sus Eu stau mereu cu mânecile suflecate; al vostru, Giku Promitt.

PS: Folosindu-mă de ocazie, aş vrea să prezint o captură de ecran care mi-e foarte aproape de suflet (Andrei Stroe e cel mai activ admin de pe Wikipedia)

Lucru cot la cot

Ultima frunză a lui Alex

Se numeşte Alex şi e unicul copac din metrul său pătrat. E un tip care urăşte timpul rece şi perioada de amorţire, de aceea se străduie să doarmă cât mai puţin vara (deseori îşi trezeşte vecinii cu serenadele sale la adresa Lunii). În zilele cu soare adună pe crengile sale orchestre de păsări, care nu-l lasă să doarmă nici măcar o clipă. Asta datorită verzimii cu care-l împodobesc frunzele şi a înălţimii la care a ajuns cu atâta sârg.

Îi place să se scarpine din când în când (cu două crengi mai aplecate) pe la spete, atunci când bate vântul mai tare.

Are un vecin care susţine că, atunci când era mic, însuşi Eminescu s-a pişat la rădăcina lui.

Are de doi ani conflict cu o veveriţă sturlubatică care, în mod obraznic, i-a ocupat unica scorbură, pe care-o ticseşte cu fel de fel de fructe şi nucuşoare de care, de fapt, uită în timpul iernii.

Cel mai mult îi displace toamna. (Să nu vorbim acum de omizi.) Intră în panică când vede că încep a-l trăda frunzele, alegând pământul putred în locul crengilor sale primitoare. În fiecare an ultima frunză căzătoare în pădure e pe-o creangă de-a lui.

Într-o zi de toamnă târzie, când pădurea deja dormea în marea ei majoritate, l-a îmbrăţişat un curios care citise că, îmbrăţişând un copac, se va încărca cu o anumită energie. Atunci Alex simţi ceva ce încă nu simţise. I se păru că e din nou vară, şi iar se înalţă deasupra altor arbori mândru, cu frunze mai verzi decât a tuturor copacilor din pădure, şi iar se scarpină, necontenit, cu cele două crengi aplecate pe la spete. Tremură tot de plăcere şi, în extazul acesta al său, îşi scăpă şi ultima frunză, pe care o păstrase ca în fiecare an. Vântul o luă pe sus, o purta pe nişte cercuri imaginare, după care o lăsă nepăsător să cadă, şi ea se aşeză cuminte pe prima zăpadă.

Şi ningea. Alex a văzut ultima lui frunză la pământ. Şi a adormit definitiv.

Atribuire imagine: Smashcut / CC BY-NC 2.0

OZN în… Moscova!

După ce în toiul verii am urmărit o tornadă în capitala nordică, acum, toamna, cerul moscovit ne-a surprins cu un alt fenomen.

E vorba de un cerc luminos apărut în negura norilor de furtună. Opinii asupra lui sunt câţi oameni pe pământ: ba că e vorba de un semn al apocalipsei, ori că de o navă cosmică extraterestră… Meteorologii presupun că e vorba de o iluzie optică. Ipoteza poluării chimice excesive a fost exclusă. Rămâne numai de ghicit.

Totuşi, ce minunat oraş e Moscova! Azi tornade, mâine halo-uri, poimâine tsunami şi invazie de lăcuste O să vă ţin la curent cu alte curiozităţi ale capitalei nordice. Numai bine!

Chica Bomb

Bălănel aka Crazy Loop şi-a schimbat pentru a treia oară în viaţă orientarea artistică. După ce a stârnit furtună împreună cu alţi doi tineri ca el prin toată Europa şi Japonia în cadrul O-zone, după ce s-a luat la întrecere după extravaganţă cu Lady GaGa, jucând în pielea Crazy Loop, vedem în ziua de azi un cetăţean matur şi un presupus macho. Fireşte, nu lipseşte din noul clip coregrafia lui dedicată; e deosebit faptul că — în sfârşit — îl vedem lângă o fată (după ce ne obişnuisem cu ieşirile lui bănuitoare)!

Mulţi copii şi casă de piatră, dacă asta aţi vrut să spuneţi prin cântecul respectiv! Eu nu pot decât să mai privesc o dată clipul.

PS (ca să nu se supere nime): cântecul totuşi mă rupe

Noaptea prin inima capitalei

Voiam să încep prin A ieşit ca întotdeuna…, dar nu prea mi-a reuşit, pentru că Sergiu nu iese chiar în fiecare seară din cinematograf.

A tras adânc aer în piept. Sesiză un miros inocent de benzen atârnând prin aer, şi i se păru cald. Şase octombrie şi cald.

O luă pe bulevard, n-are importanţă în care direcţie — oraşul noaptea este frumos peste tot. Privi panourile colorate cu fel de fel de reclame, contemplă Primăria iluminată în galben. Se opri să vadă unde e satul lui natal pe o hartă mare expusă pe un trotuar.

Se gândi ce frumoasă-i viaţa. Cât de bine se simte când vede un autobuz luându-se la întrecere cu un troleibuz, o rutieră oprindu-se în mijlocul drumului, un poliţist plimbându-se în cele două direcţii pe trotuar.

Văzu un ciclist. Zâmbi. Inima i se lărgi până la cinci ventricule de fericire. El tot are, lui tot îi place Bicicleta lui a cunoscut toate localităţile din jurul satului său natal.

În această euforie, în acest acces de fericire, în aceste momente când viaţa i se părea mai scumpă decât aurul din corăbiile scufundate ale piraţilor, Sergiu scoase celularul şi purcese la scris. Privirea îi devenea din ce în ce mai calmă. Privea înspre ecran cu o seriozitate crescândă. Apoi termină de scris.

Salut iubito. Ma sinucid

Apoi zâmbi iar, ca şi cum ar fi scos telefonul doar pentru ca să vadă ora. Se repezi în stradă şi ieşi în întâmpinarea troleibuzului său preferat — un oarecare AKCM-321 cu podea joasă. Imediat îi veni în minte că a uitat să trimită mesajul.

Târziu!

Număr necunoscut

Pavăl, băi Pavăl şi faşi tu vii cu berea şeia vin’la vali noi faşim aişea o bisedcî.. tu audz?

Mulţumesc de propunere, ai greşit numărul

Troleibusiera

Să mă ierte Domnu’ că am îndrăznit să-i stâlcesc atât de tare denumirea profesiei — taxatoare —, dar s-o ierte şi pe ea pentru ce-a făcut azi.

Scundă, slută, slabă plus încă câteva determinative cu s. În a doua zi de octombrie, a doua zi în care chişinăuenii plătesc de două ori mai mult pentru biletul de troleibuz, troleibusiera noastră a vrut să oprească troleibuzul pentru… un nimic.

Mătăhănea din mâini, gesticula în acelaşi timp (da, îi reuşea!), şi-l tot mustra pe un biet muncitor care i-a prezentat, inocent, un permis din septembrie. Mie, care din toate sufletele din troleibuz eram cel mai aproape de victimă, mi s-au ivit două posibilităţi: ori scap omul din năpastă plătind pentru el (îmi rămăseseră exact doi lei în buzunar), ori cobor la următoarea oprire împreună cu dânsul în semn de protest şi solidaritate.

Dap’cum dară! La cât de nesuferit sunt, am inventat o a treia variantă şi am rămas locului până la oprirea mea.

Acum, scânteindu-mi în minte pac-pac-urile amortizatoarelor acelui troleibuz, o singură concluzie vreau să fac: dac-aş fi troleibusier, mi-aş gâtui troleibusiera!

Singurătatea artistului – o fi ea chiar atât de binevenită?

Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni, de o înţelegere sufletească. Are nevoie de c(in)eva care să-l aprecieze înaintea consumatorilor de artă, ceva care să-i insufle siguranţă, să-i zică: tot ce faci e spre bine.

De fapt, puţini sunt acei oameni care se simt bine în singurătate. Ei sunt oameni care suferă în urma contactului inevitabil cu societatea, aceasta din urmă taxându-i drept gnomi. Gnomul urăşte socializarea; încearcă orice ocupaţii afară de construirea relaţiilor cu oamenii.

Să ne închipuim un artist-gnom. E greu de închipuit. Un artist lucrează pentru oameni, deci le place să aibă contact cu ei. Artistul are nevoie de prieteni, ca orice om, fără ei el devine neom.

Dar, pe cât ar părea de banal, există personaje care nu au prieteni, şi nu se plâng, şi nu trădează niciun regret. Însă astfel de oameni au, până la urmă, nevoie de înţelegere; poate nu din partea prietenilor, ci din partea lumii ca întreg. Ai vreo bucurie să scrii o operă, să compui un cântec pe care nimeni n-o să-l aprecieze? Nu, decât doar atunci când faci totul pentru tine. Dar un om care face totul numai pentru sine nu se mai numeşte artist.

Deci, singurătatea prinde bine artistului, totuşi, în această singurătate el trebuie să distingă câţiva prieteni care să-l susţină, sau dacă nu — măcar un pic de înţelegere, un strop de recunoaştere, un cuvânt de mulţumire.

În fiecare septembrie, începând cu anul 2008, voi strica acest articol pentru a nu mă face vinovat de note de zece nemeritate.