Schiţe de mai

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi “o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.

Bani de troleibuz

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat “calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un “Ce mai faci”. “Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: “Stai demult aici?”. “De cinci minute”, urmă răspunsul. “N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. “Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.

Libertate

S-a trezit dis-de-dimineaţă cu dispoziţia asta. Parcă nici nu era el; în viaţa sa nu a fost atât de bine dispus, atât de optimist faţă de sine, atât de zâmbitor şi luminos. Nu ascultase muzică (asta-i ridică de obicei dispoziţia), nu mâncase rodii (şi asta), şi nu-şi putea explica de unde sentimentul ăsta exagerat de fericire.

A ieşit repede afară, natura parcă tindea să-i împrumute carisma: soarele strălucea ca niciodată, pământul era verde-verde, cântau mii de păsări câte n-a auzit el până acum. Oamenii păreau veseli, nimic nu lăsa de înţeles că a mai rămas tristeţe în lume. Nici măcar norii de ploaie care se apropiau de peste deal nu erau în stare să umbrească soarele care-l alinta pe Ion.

A ieşit la toloacă. S-a aşezat pe iarbă. Aerul era îmbibat de miros de ploaie şi iarbă proaspătă şi insista să-i dea şi lui Ion să guste aroma caldă de început de vară. De pe toloacă se vedea foarte bine satul. Ion îl privea cu admiraţie. Nu-şi putea recunoaşte satul, era parcă mai primitor, mai moldovenesc ca niciodată. Se gândi la părinţi. Se gândi la iubită. Se gândi la Jurik, patrupedul său. Se gândi la colegi, la profesori, la vecini, la preşedinte, la toată lumea. Se gândi la toţi. Toţi erau de-ai lui. Pe toţi îi iubea. Era gata să strângă acum în braţe orice om care ar fi coborât pe cărăruşa de lângă toloacă.

Încă nu-şi putea explica de ce se simte atât de bine.

Începu să ţârţâre. Stropii cădeau măşcaţi şi rari, ca la început. Norii care odinioară abia se vedeau de după deal perseveraseră. Picăturile îl gâdileau pe Ion. De la fericire, starea lui a trecut la extaz. Ştia că dacă n-o să strige ceva, dacă n-o să-şi exteriorizeze gândurile care-l bombardau de când se trezise, o să piardă aiurea o zi, poate cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Se ridică în picioare. Undeva peste deal răbufni puternic un trăsnet. Desfăcu mâinile într-o cruce vie, ridică fruntea sus, aşa încât să vadă picăturile căzându-i drept în faţă şi strigă, din toate puterile, fără a-şi putea controla glasul:

SUNT LIIIIIIIBEEEEEEEEEEEERRRR!!!!!!

Era liber! Era în starea în care putea să mişte munţii, pentru că era liber! Pentru că nu ştia până acum, dar acum ştie — e liber şi poate să facă ce vrea. Poate să se bucure de viaţă aşa cum nimeni niciodată nu a avut ocazia. Poate să râdă mereu, să devină cel mai fericit. Poate să-şi împartă dragostea cu toată lumea, atât de multă încăpea în el în acel moment!

Stătea cu fruntea sus, şi cu mâinile întinse în părţi. Era alt om. Nu mai era Ion. Nimeni nu-i mai putea face nimic. De la extaz, trecu la o stare de euforie incontrolabilă.

Era liber.

În acel moment, un tunet grozav zgudui împrejurimile. Toloaca s-a luminat pe-o clipă. Primii au căzut genunchii. După aceea iarba fragedă şi verde a primit prietenoasă restul corpului.

A doua soţie

Trecuseră două minute de când privea neliniştit în jos şi cinci de când se făcu tăcere. Ambii aşteptau acest moment, dar el credea că e unul extrem de important şi trebuie să-l chibzuiască. Nu a avut timp să se gândească mai devreme şi se gândeşte acum. Îşi tot roade pielea de pe palme cu unghiile, se încruntă, se descruntă, oftează. În sfârşit, ridică privirea. Dar tot nu ştie ce să spună. Ea nu e prea exigentă şi decide să nu-i alunge gândurile rupând tăcerea. Răbdătoare şi cuminte, dar şi cu un pic de curiozitate, îl încurajează cu privirea să spună ce are de spus. Păstrând încă câteva clipe de meditaţie, el în sfârşit deschise gura.

Pentru a o închide din nou. Îşi aminti cum a fost asta prima dată, atunci când stătea la fel de încurcat în faţa fostei soţii. Era exact ca şi acum, chiar şi luna era în aceeaşi fază. Atunci primi un “OK” atât de memorabil — l-a sărbătorit cu toţi tovarăşii de petrecere — şi totuşi nesincer, pentru că până la urmă a divorţat de ea. A spus mai întâi “bine”, apoi s-a răzgândit. “Aşa nu se face”, se gândeşte Răzvan acum.

După “analiza retrospectivă” asupra cazului cu fosta soţie, Răzvan deveni mai încrezător în forţele proprii. Luă aer în piept pe neobservate şi începu:
“Liliana… m-am gândit mult la asta, şi acum cred că e timpul…”
Liliana clipi emoţionată.
“E timpul să-ţi spun… ceea ce trebuia demult, ceea ce e atât de important pentru cuplul nostru. Dar promite-mi că, dacă n-o să fii de acord, o să pleci fără să spui nimic. Nu vreau să aud refuz la ceea ce voi spune.”
“Dar spune… Ce poate fi atât de nedorit încât să te refuz?”

Răzvan căzu în genunchi, îi luă palma în mână.
“Liliana”, o fixă cu privirea şi, cu un glas tremurând şi emoţionat, zise: “te rog… n-o lăsa pe mama soacră să se mute la noi!”

(Ferice de cei care au citit până la urmă)

Ultima frunză a lui Alex

Se numeşte Alex şi e unicul copac din metrul său pătrat. E un tip care urăşte timpul rece şi perioada de amorţire, de aceea se străduie să doarmă cât mai puţin vara (deseori îşi trezeşte vecinii cu serenadele sale la adresa Lunii). În zilele cu soare adună pe crengile sale orchestre de păsări, care nu-l lasă să doarmă nici măcar o clipă. Asta datorită verzimii cu care-l împodobesc frunzele şi a înălţimii la care a ajuns cu atâta sârg.

Îi place să se scarpine din când în când (cu două crengi mai aplecate) pe la spete, atunci când bate vântul mai tare.

Are un vecin care susţine că, atunci când era mic, însuşi Eminescu s-a pişat la rădăcina lui.

Are de doi ani conflict cu o veveriţă sturlubatică care, în mod obraznic, i-a ocupat unica scorbură, pe care-o ticseşte cu fel de fel de fructe şi nucuşoare de care, de fapt, uită în timpul iernii.

Cel mai mult îi displace toamna. (Să nu vorbim acum de omizi.) Intră în panică când vede că încep a-l trăda frunzele, alegând pământul putred în locul crengilor sale primitoare. În fiecare an ultima frunză căzătoare în pădure e pe-o creangă de-a lui.

Într-o zi de toamnă târzie, când pădurea deja dormea în marea ei majoritate, l-a îmbrăţişat un curios care citise că, îmbrăţişând un copac, se va încărca cu o anumită energie. Atunci Alex simţi ceva ce încă nu simţise. I se păru că e din nou vară, şi iar se înalţă deasupra altor arbori mândru, cu frunze mai verzi decât a tuturor copacilor din pădure, şi iar se scarpină, necontenit, cu cele două crengi aplecate pe la spete. Tremură tot de plăcere şi, în extazul acesta al său, îşi scăpă şi ultima frunză, pe care o păstrase ca în fiecare an. Vântul o luă pe sus, o purta pe nişte cercuri imaginare, după care o lăsă nepăsător să cadă, şi ea se aşeză cuminte pe prima zăpadă.

Şi ningea. Alex a văzut ultima lui frunză la pământ. Şi a adormit definitiv.

Atribuire imagine: Smashcut / CC BY-NC 2.0

Noaptea prin inima capitalei

Voiam să încep prin A ieşit ca întotdeuna…, dar nu prea mi-a reuşit, pentru că Sergiu nu iese chiar în fiecare seară din cinematograf.

A tras adânc aer în piept. Sesiză un miros inocent de benzen atârnând prin aer, şi i se păru cald. Şase octombrie şi cald.

O luă pe bulevard, n-are importanţă în care direcţie — oraşul noaptea este frumos peste tot. Privi panourile colorate cu fel de fel de reclame, contemplă Primăria iluminată în galben. Se opri să vadă unde e satul lui natal pe o hartă mare expusă pe un panou.

Se gândi ce frumoasă-i viaţa. Cât de bine se simte când vede un autobuz luându-se la întrecere cu un troleibuz, o rutieră oprindu-se în mijlocul drumului, un poliţist plimbându-se în cele două direcţii pe trotuar.

Văzu un ciclist. Zâmbi. Inima i se lărgi până la cinci ventricule de fericire. El tot are, lui tot îi place Bicicleta lui a cunoscut toate localităţile din jurul satului său natal.

În această euforie, în acest acces de fericire, în aceste momente când viaţa i se părea mai scumpă decât aurul din corăbiile scufundate ale piraţilor, Sergiu scoase celularul şi purcese la scris. Privirea îi devenea din ce în ce mai calmă. Privea înspre ecran cu o seriozitate crescândă. Apoi termină de scris.

Salut iubito. Ma sinucid

Apoi zâmbi iar, ca şi cum ar fi scos telefonul doar pentru ca să vadă ora. Se repezi în stradă şi ieşi în întâmpinarea troleibuzului său preferat — un oarecare AKCM-321 cu podea joasă. Imediat îi veni în minte că a uitat să trimită mesajul.

Târziu!