Cei șase (șapte)

Mă mănâncă palmele deja de vreo 4 luni să scriu un articol despre Hardstyle aici, pe blog, în care să schițez clasamentul meu subiectiv al celor mai bune cântece, dar nu sunt încă destul de matur în această pivniță (privință). În schimb, sunt mândru să declar că am revenit pe blog, și asta în urma unor idei care mai de care, izvorâte din nimic altceva decât procesul meu de gândire la lucruri ce țin de viață.

Eu cunosc șase (șapte) oameni, fiecare din ei reprezentanți ai unui anumit tip de oameni. Am petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza felul lor de a fi, și în cele ce urmează îi voi clasifica discret de la cei mai buni la cei mai puțin buni.

1. Omul care socializează cu oricine îi cade în cale și care este dispus să-ți arunce în față ce crede despre tine, astfel încât să nu stai mult pe gânduri. Își face dușmani, dar aceștia nu își păstrează statutul respectiv pentru foarte mult timp. Îți dă un sfat atunci când îl ceri și reprezintă echilibrul perfect între „râdem glumim” și o judecată matură. Prenumele lui se începe cu P
2. Omul intelectual prin erudiție, nu știu dacă asta e sintagma corectă, cel mai corect ar fi să zicem că e omul de o educație ieșită din comun. Vorbește curat atât ca conținut al mesajului, cât și ca formă de convorbire; raportat la standardele locale, asta înseamnă că vorbește o română curată între moldoveni. Unicul lucru de care merită să-ți fie frică pentru așa soi de oameni este să nu cadă victimă „sistemului” plin de perfidie și invidie. Prenumele ei se începe cu I
3. Când am scris în introducere — citez — „petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza”, am scăpat o minciună. Sau nu, haideți mai bine să considerăm că am expus totul corect, iar cazul de față este o excepție. Știu puține lucruri despre persoana de față, dar pe parcurs promit că aflu mai multe și încheg o analiză pe măsură. Prenumele ei se începe cu D
4. Omul care poate deveni cu ușurință sufletul oricărei petreceri, care are în memoria sa atâtea cazuri și întâmplări pe care ai tot sta să le asculți. Apreciază ajutorul și îi place să mai tragă la măsea, pentru că acesta e unicul mod prin care își poate revărsa emoțiile pe care le stochează atâta timp cât e vesel. Prenumele lui se începe cu A
5. Omul perfid prin aparență dar de omenie în interior. Tipul care ascunde în sine înțelegerea și toleranța și nu exteriorizează decât superioritatea lui față de subordonați. Despre acest om nu îmi pot permite să relatez prea multe, deoarece are un caracter foarte complex pe care dacă 1) aș fi psiholog 2) aș avea timp pe vărsate l-aș studia în detaliu, atât de interesant îmi pare. El încheie lista oamenilor de treabă. Prenumele lui se începe cu R
6. Omul de o fățărnicie și toxicitate nemaipomenită. Știe cum să facă ca cei din jur să-i facă pe plac, și deși metodele lui bat grav la ochi, majoritatea dintre victime o ascultă. Ceea ce e mai grav e că afișează mereu [minut cu minut] aceeași față inocentă care ascunde caracterul său insuportabil de ochii unui necunoscător. Provoacă repulsie, și cel mai bine e să nu te legi deloc de el și în niciun fel. Prenumele ei se începe cu I
7. Există și a șaptea categorie, citiți-o după literele îngroșate. Categoria asta nu trebuie descrisă în niciun fel; cu toții am întâlnit așa gen de oameni. Și nu mă refer la termenul de conotație sexuală, ci la cel de tipaj uman, parte a societății.

Probabil voi mai adăuga câte ceva la categoriile scrise. La categoria nr. 3 „probabil” nici nu trebuie de scris. Eu mă atribui categoriei nr. 5. Tu?

Jimmy Jump sau De ce a cântat spaniolul de două ori

„Memorii” de la Euro 2008, meciul Turcia-Germania

Faceți cunoștință cu Jimmy Jump, „invadatorul” catalan de 36 de ani, cu numele adevărat Jaume Marquet Cot, specializat în păcălirea securității la ocaziile mari. În „dosarul” său se numără foarte multe intrări neașteptate, pe terenul de fotbal, terenul de rugby, câmpul de tenis, pista de Formula 1, podiumuri, emisiuni televizate și scena Eurovision.

Iată câteva dintre ele…

• 9 mai 2004: Jimmy a „dat startul” competiției Spanish Gran Prix, trecând linia de start primul dintre toți concurenții.
• 4 iulie 2004: Jimmy a intrat pe teren în meciul Portugalia-Grecia și a aruncat, din fugă, steagul FC Barcelona în fața lui Luis Figo, ca „răzbunare” pentru că a lăsat echipa în favoarea lui Real Madrid (amintesc aici că Jimmy e catalan).
  
• 19 noiembrie 2005: Jimmy s-a evidențiat în timpul meciului dintre Real Madrid și FC Barcelona.
• 25 aprilie 2006: În timpul semifinalei UEFA Champions League dintre Villareal și Arsenal, Jimmy a intrat pe teren și i-a aruncat lui Thierry Henry un tricou de FC Barcelona cu numărul 14. Un an mai târziu, Henry a fost transferat la Barca și a primit numărul 14.
  
• 23 mai 2007: În timpul finalei UEFA Champions League, jucată de AC Milan și FC Liverpool la Atena, Jimmy a intrat pe teren purtând drapelul Greciei în mână; moment ascuns de ochii telespectatorilor, dar surprins de camerele microbiștilor.
  
• 15 august 2007: Jimmy a intrat pe teren în timpul meciului Bayern Munchen – FC Barcelona și a purtat o discuție destul de amicală cu Lionel Messi.
  
• 20 octombrie 2007: Jimmy a intervenit în finala Campionatului Mondial de Rugby jucată de Anglia și Africa de Sud.
  
• 25 iunie 2008: În timpul semifinalei Euro 2008 disputată de Turcia și Germania, Jimmy a alergat de teren purtând un tricou pe care scria: „Tibet is NOT China. Jimmy Jump .COM”.
  
• 7 iunie 2009: Jimmy l-a „abordat” pe Roger Federer în timp ce acesta disputa finala de tenis masculin French Open cu suedezul Robin Söderling, încercând să-i pună pe cap o șapcă de culoare roșie. Din păcate Federer n-a dat dovadă de simț al umorului și a încercat să se lepede de intrus. Pentru această șotie Jimmy a stat în închisoare aproape 12 luni.
  
• în sfârșit, 29 mai 2010: Jimmy săvârșește cea mai reușită „invadare”, când, în timpul evoluției cântărețului spaniol Daniel Diges pe scena Eurovisionului, în plină finală, el intră neobservat pe scenă și începe a dansa de rând cu ceilalți dansatori. Doi agenți de securitate au intrat imediat pe scenă, făcându-l pe Jimmy să coboare de acolo, iar în filmulețul de mai jos observăm momentul arestării. Deși unii cred că Jimmy a stricat show-ul spaniolului, majoritatea internauților care au comentat întâmplarea consideră că de fapt el a adus un volum remarcabil de dinamism în spectacol. Din cauza lui organizatorii au decis să-i permită lui Daniel să cânte a doua oară, pentru că, de bine de rău, din cauza celor doi agenți de securitate care au urcat pe scenă în timpul reprezentației, a fost încălcată regula care nu permite mai mult de 6 oameni în scenă.
  

Jimmy Jump „invadatorul”. Simbolul omului liber care nu pierde ocazia să-și manifeste preferințele (Messi, Henry, Federer, Diges) și ideile (trădarea lui Figo, Tibet nu e China) în fața publicului larg. Și-a creat site personal, care la momentul scrierii articolului nu lucrează, probabil din cauză că este supraaccesat. A apărut în ce publicații vreți; în două cuvinte, s-a făcut celebru.

UPDATE: Tocmai am găsit un filmuleț sumar al „activității” lui Jimmy. ‘njoy!

Atribuire imagine: daylife.com

1 an de bloggereală. Amintiri, aspirații

Pe 25 mai 2009, undeva pe la amiază, eu mi-am creat blogul de față și am scris în el primul articol, desigur de prezentare. Nu a durat mult până am lansat cel de-al doilea articol, legat de mesajele anti-comuniste pe leul moldovenesc, care de altfel e cel mai căutat articol din blogul meu în toată istoria acestuia. Așa am intrat eu în blogosfera moldovenească, cu intenția inițială de a comenta evenimentele politice și non-politice din țară și din lume.

Am rămas fermecat de posibilitatea de a te deschide lumii printr-un blog, posibilitate de care la vremea ceea, un an în urmă, se bucura un bun coleg de pe Wikipedia, Tudor (trebuie să recunosc că tot datorită lui am intrat și pe facebook; până în timpul de față aceste două „descoperiri” au reușit să-mi schimbe de-a binelea experiența de internaut). Cu toate că la început am încercat să mențin un aer obiectiv și să relatez despre evenimente interesante argumentându-mi spusele, cu timpul am trecut la așa-zise „creațiuni” și relatări de impresii. Nu pot să zic că am scris despre absolut tot ce mi-a atras atenția în acest an, dar afirm sus și tare că blogul este o bucată de papirus pe care nu mă rușinam să-mi înșir gândurile cu realizarea faptului că vor fi citite și de alții. Aici lumea face cunoștință cu mine, îmi ghicește gândurile și, în cazuri izolate, își face prima impresie despre Giku Promitt. Și eu scriu anume pentru ei, cei cărora le place ce fac.

Pot să zic că am atins din toate subiectele câte puțin. Ca să par mai organizat, o să schițez o listă a ce am investit eu în acest blog sau, cu alte cuvinte, despre ce am scris:

• Ați aflat câte ceva despre mine (Hello world!)
• Ați asistat la adevărate analize din partea mea (În lupta contra comunismului a intrat și leul moldovenesc, Alegeri anticipate în Republica Moldova, Singurătatea artictului — o fi ea chiar atât de binevenită?, Avatar bate Titanic)
• Ați călătorit imaginar cu troleibuzul (Troleibusierul, Troleibusiera, Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz, Troleibuz cu TV)
• Ați râs cu mine (Travestiții în Moldova, Am nevoie de schimbare, Număr necunoscut, A doua soție)
• Ați plâns cu mine (Nu avem viitor!)
• Ați citit despre lucruri de care pariu că nu știați înainte și de care n-ați mai fi aflat dacă nu mă citeați (În URSS nu există sex, 30 de ani de Pac-Man, Vechiul terminal)
• Ați fost la curent cu ce se mai întâmplă pe Wikipedia românească (Wikipedia românească: 100.000 utilizatori, Planet-ul Wikipediei românești, Blog-ul Wikipediei românești)
• Ați văzut cum și pe cine iubesc (Te-am văzut azi și mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând 1, 2, Te-am visat azi și mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând, Calmante și descalmante)
• Ați văzut ce muzică ascult (Hardstyle: începuturile, Hardstyle favorites 1, 2, 3)
• Mi-ați apreciat „creațiile” (Noaptea prin inima capitalei, Ultima frunză a lui Alex, Libertate, Schițe de mai)
• Ați sărbătorit alături de mine (Admin de 1 an, Experiența de regizor)

Acum, că am privit în urmă cu admirație, e timpul să privesc înainte cu aspirație. Vreau ca voi, cei care mă citiți, să hotărâți ce va urma în acest blog, și eu o să mă conformez

Acum, că am băut o bere imaginară în cinstea îndrăgitului meu blog, pot să mă uit liniștit la Eurovision. Moldova, go, go

Blogul meu are un an.

30 de ani de Pac-Man

Mâine, pe 22 mai 2010, se împlinesc 30 de ani de Pac-Man. Nu știți ce e Pac-Man? Înseamnă că nu prețuiți jocurile de arcadă. Pac-Man e un personaj… rotund, menit să meargă printr-un labirint și să culeagă puncte și fructe, și totodată să nu se lase prins de „fantome”. Mai în scurt, veți afla singuri dacă jucați cel puțin o rundă.

Încercați jocul aici

Apărut în 1980, jocul acesta nu și-a pierdut din farmec câtuși de puțin. Mai mult, prima competiție internațională de Pac Man a avut loc abia în 2007, la ea participând entuziaști din 8 țări. Câștigătorul s-a ales cu un Xbox 360. În Cartea Recordurilor Guiness există 8 referințe la acest joc, printre care „Cel mai de succes joc pe bază de puncte” și „Cel mai mare joc Pac-Man”, ultimul fiind anunțat cu ocazia organizării în 2004 a unui joc de Pac-Man în realitate (detalii puteți vedea aici).

Există o mică eroare totuși în tot acest joc minunat, care tehnic este făcut pentru a nu se termina niciodată dacă jucătorul nu cade pradă fantomelor: atunci când jucătorul atinge nivelul 256 (număr magic în informatică), el nu mai are în față un teren de Pac-Man, ci o imagine abstractă din diferite caractere (o puteți vedea în dreapta), care face imposibilă continuarea jocului și, deci, stabilește un scor maxim — 3.333.360 puncte. Se zvonește că un băiat de 8 ani a reușit să treacă acest nivel cu brio și chiar a fost felicitat de Reagan pentru asta… Ce să vă mai spun ca să vă dați seama cât de important e jocul ăsta?

Trăiască Pacman!

Schimbă directoriul de instalare

Nu aş fi nici găsit cum se face dacă nu m-ar fi impus să caut wizard-ul de instalare al Google Earth. Dezvoltatorii de la Earth sunt foarte încrezuţi în indiferenţa clienţilor lor şi îi privează de libertatea de a alege locul în care să fie instalat programul. Instalează în C:\Program Files\ şi punct.

Am găsit o soluţie mai amplă, pentru cei cărora instalarea programelor în C: nu le prieşte (din motive de securitate, economie a spaţiului de memorie sau altceva). Specific că unele programe (Microsoft Office în primul rând) se vor instala în C: orice n-am face, şi asta e normal pentru buna lor funcţionare.

Deci pentru a schimba directoriul implicit de instalare a programelor, întreprindem următoarele:

1. Mergem la Start->Run… şi scriem acolo regedit. Apăsăm OK
2. Navigăm la HKEY_LOCAL_MACHINE/SOFTWARE/Microsoft/Windows/CurrentVersion
3. Din lista de parametri apărută facem click dreapta pe ProgramFilesDir şi selectăm Modify
4. Schimbăm directoriul, apoi OK. Nu e nevoie de salvare, s-a salvat automat.

Acum nu numai Google Earth, ci toate programele pe care urmează să le instalaţi vor pleca în directoriul stabilit de Dvs., chiar şi pe stick dacă Dvs. aţi vrut-o. Am auzit că poanta nu merge la Win 7, aşa că să nu mă învinuiţi de declaraţii false aici de se întâmplă să daţi greş. Pare totuşi rău că pentru o scăpare (sau nu ştiu cum să-i zic) a căscaţilor de la Google trebuie să cauţi soluţii de unul singur. Ruşine să le fie…

Avatar bate Titanic

Lucrul la care ne-am aşteptat… Avatar bate Titanicul la încasări, îndreptându-se energic către cifra de 2 miliarde de dolari. Astfel, cel mai bun film din toate timpurile a fost depăşit de alt film regizat de acelaşi umanoid.

Merite:
Avatar a devenit cel mai bun pentru că e un film disponibil în tehnologia 3D, pentru că nu ne face doar martori la o întâmplare dramatică (aşa cum a fost cazul Titanicului), ci ne duce într-o lume nouă, inedită, inimaginabilă. Pentru că subiectul are proporţii globale şi pentru că ajungi să fii de partea unei şi aceleiaşi părţi beligerante dintr-o conflagraţie între două lumi. Pentru că vorbeşte de comunicarea între om şi extratereştri, temă atât de excitantă în ziua de azi.

Circumstanţe
Avatar a devenit cel mai bun pentru că s-au înmulţit sălile de cinema, pentru că utilizează tehnologii cu muult mai avansate decât Titanic. Pentru că are cale deschisă spre zone ale lumii odinioară izolate de cinematografia mondială (Rusia, China). Pentru că are parte de o promovare titanică pe lângă Titanic.

Aşadar, aş spune că, la moment, din considerentele enumerate la circumstanţe, filmul Avatar încă nu trebuie să fie considerat mai apreciat decât Titanic, în pofida lucrurilor expuse la merite, ci mai la modă. Ceea ce nu exclude creşterea în continuare a popularităţii până la stadiul de cel mai apreciat film.

Admin de 1 an

Sunt Gicu, am 17 ani. Sunt născut în satul Scoreni, raionul Străşeni, dar acum, în legătură cu studiile, locuiesc în Chişinău. Studiez…

Aşa începe descrierea mea pe pagina mea de utilizator de pe Wikipedia.

În Wikipedia românească m-am înscris ceva mai mult de doi ani în urmă. Am contribuit în cele mai diverse domenii şi la diverse articole, totuşi punând accent pe articolele despre animale, pe care le traduc din rusă. Întrucât mă manifestam deseori ca un anti-vandal (patrulam timp îndelungat lista schimbărilor recente), lumea mă vedea, la mai puţin de un an de la înscriere, bun în funcţia de admin. Astfel, prin mai 2008 au venit primele propuneri de candidatură la funcţia de administrator.

Pentru că aveam vacanţa de vară înainte, mă gândeam că n-o să am timp să mă manifest aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am amânat până în toamnă. Iar toamna, ca să vezi, nici nu se mai gândea nimeni să mă propună!

Într-o seară de octombrie, când tânjeam foarte mult după uneltele administratoriale (ştergerea / recuperarea paginilor, blocarea / deblocarea utilizatorilor, protejarea / deprotejarea paginilor ş.a.m.d.), m-am adresat unui prieten de pe wiki, al cărui ID de messenger îmi era cunoscut, să mă propună la candidaţi. Ruşinos, nu?..

Au început discuţiile; toţi erau, după cum era de aşteptat, de acord, şi pe 31 octombrie 2008, orele 00:53, am devenit administrator Wikipedia.

Am reuşit să fac multe lucruri de atunci. Conform cifrelor, până acum:

• am blocat 93 de utilizatori;
• am protejat 20 de pagini;
• am operat 44 de modificări în spaţiul de nume MediaWiki;
• am şters 4038 de pagini.

Astfel, mă aflu, la moment, pe locul cinci în topul celor mai activi administratori de pe Wikipedia.

În ultimul an, am avut o sumedenie de momente neplăcute, cum a avut, cred, şi fiecare alt administrator. Am fost insultat, mi-a fost vandalizată pagina de utilizator, mi s-a “dedicat” un articol calomniant pe un numaiştiucare blog etc. etc…

Însă, până la urmă, am făcut şi o grămadă de lucruri bune (am şters, de exemplu, articolul Magda Ciumac; aplauzele vă rog la urmă). Am fost alături de alţi admini în orele de vârf, şi am patrulat solitar ultimele schimbări la ore mai puţin clasice. Am început să fac curăţenie prin imagini, lucru care mă pasionează, şi, în general, am început să mă simt cu adevărat wikipedist.

Sunt convins că anul viitor, la următoarea aniversare, voi prezenta cifre ceva mai mari decât dublul celor de mai sus Eu stau mereu cu mânecile suflecate; al vostru, Giku Promitt.

PS: Folosindu-mă de ocazie, aş vrea să prezint o captură de ecran care mi-e foarte aproape de suflet (Andrei Stroe e cel mai activ admin de pe Wikipedia)

Lucru cot la cot

Ce s-a întâmplat, de facto, la 7 aprilie?

Ce s-a întâmplat, de facto, la 7 aprilie?

Este o întrebare care interesează pe toată lumea, şi nu mulţi ştiu cu exactitate, am putea spune că numai o persoană ştie acest lucru.

Care vasăzică, este aşa persoană în RM, Anton Gămurari, ex-viceministrul Afacerilor Interne din Republică. Acesta a susţinut o conferinţă de presă în care a destăinuit câteva secrete şi opinii personale privind evenimentele din 6–7 aprilie. Acest om are un stil aparte de a povesti, un stil aproape ţărănesc, de aceea, dacă discursul său ar fi transmis la TV, multă lume şi-ar schimba părerea faţă de regimul comunist din Moldova care, să fim realişti, a adus ţara la sapă de lemn şi a creat o Republică poliţienească în care domneşte frica şi intoleranţa interetnică.

JurnalTV a publicat materialul său video de la conferinţa respectivă de presă pe saitul său oficial. Vă invit să-l priviţi şi să trageţi concluziile de rigoare.

Dacă nu apare caseta playerului, click aici

În lupta contra comunismului a intrat şi leul moldovenesc

Astăzi, navigând pe site-ul publicaţiei on-line Unimedia (unul dintre cele mai reuşite exemple de presă independentă în Republica Moldova), am observat un subiect interesant, care merită a fi difuzat nu numai în Moldova, ci şi în afara ei. Vorba este că au început să apară aşa-zişii “lei anti-comunişti”, pe acele simple bancnote de 1 leu, 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500 şi 1000 de lei oamenii descoperă, cu stupoare sau cu admiraţie, sloganul “SUNT ANTICOMUNIST!”.

De fapt, care-i treaba? Şi cui i-a venit ideea să folosească bancnotele de lei moldoveneşti drept fiţuici cu caracter politic?

Aşa cum în România este populară reţeaua socială Hi5, Republica Moldova cunoaşte fenomenul “Odnoklassniki” (din rusă Colegii de clasă). Site-ul, deşi a fost fondat în Ucraina, s-a extins în tot spaţiul CSI şi chiar în restul ţărilor (ruşii îs împrăştiaţi rău de tot). Deoarece am auzit că oferă servicii şi în limba română, acest site găzduieşte profilurile a mii de adolescenţi din republică, care îşi caută prieteni noi şi îşi petrec viaţa.

Pe odnoklassniki există sute şi mii de grupuri. Unul dintre acestea se numeşte “Jos comuniştii” şi a adunat peste 10.000 de membri din întreaga Basarabie. Unul dintre aceşti membri a propus ca bancnotele de lei moldoveneşti, valuta oficială a RM, să fie folosite pentru propagarea ideilor anti-comuniste. Încă nu am văzut bancnote cu inscripţia respectivă decât la mine în buzunar (am “vandalizat” şi eu vreo două), dar sunt convins că în scurt timp acestea vor ajunge să cucerească întreaga Moldovă.

Aceasta este într-adevăr o idee revoluţionară, dat fiind faptul că difuzarea aceluiaşi mesaj prin alte căi a devenit dificilă, leul anti-comunist având multe avantaje faţă de metodele tradiţionale:

• foile volante sunt de cele mai multe ori ignorate şi aruncate la coşul de gunoi — banii nu-i va arunca nimeni în vânt;
• ziarele libere sunt cumpărate în cea mai mare parte de cei care au înţeles deja că cu Voronin ţara asta nu e de nimic — leii sunt la fiecare în buzunar, vrei tu sau nu vrei;
• posturile TV şi de radio nepărtaşe la doctrina comunistă nu sunt urmărite de cei care trebuie convinşi — leul îl vede toată lumea în fiecare zi;
• şi, în sfârşit, în cele mai multe sate oamenii nu au acces la informaţii aşa ca la oraş şi se lasă uşor manipulaţi de declaraţiile celor de la TeleRadio Moldova — leul este un obiect care se găseşte în fiecare casă, în fiecare sat şi chiar peste hotare.

Un "buchet" de lei moldoveneşti

Totul pare foarte simplu, dar încă nu se ştie ce acţiuni va întreprinde statul — în particular Ministerul Finanţelor — ca feedback la acest gest de emancipare. Bancnotele murdărite sau scrise cu pixul (în limita admisibilului, desigur) circulă cum nu se poate mai bine prin republică, iar un leu cu mesajul “SUNT ANTICOMUNIST” nu diferă cu nimic din punct de vedere tehnic de una pe care scrie, de exemplu, “Nr.300″. Cel mai probabil, dacă vor lua măsuri în acest sens, cei de la conducere vor sorta bancnotele care trebuie să ajungă la pensionari şi salariaţi astfel încât la ei să nu ajungă astfel de “fiţuici”. Dar se poate întâmpla şi mai rău: ei ar putea transmite lumii pe TV un mesaj de genul “Nu acceptaţi astfel de bancnote deoarece sunt contrafăcute” şi atunci se stopează circulaţia leilor anti-comunişti.

Orice măsuri ar lua conducerea comunistă, poporul basarabean demonstrează (poate nu în totalitate) că este în stare să înfrunte un regim care i-a furat identitatea, care l-a minţit opt ani de zile şi prin minciună se menţine la putere, care putrezeşte pe zi ce trece datorită apariţiei minţilor lucide ale tinerilor liberali şi dispariţiei mentalităţii pensionarilor crescuţi în sânul colhozului.