21 fix

„Încă 2 minute.. 2 minute ioprst!! E de vină troleul! Numai troleul e de vină! A întârziat cu 30 de secunde! Imposibil, câtă ipocrizie… din partea șoferului, o să răspundă el pentru un vot în minus.. dacă întârzii!!”

Mihai îi zice și e deja la 105 secunde distanță de secția de votare sau 35 secunde dacă o ia la fugă.

După 35 secunde, ajunge la ușa secției de votare și intră. Ceasul de pe peretele de deasupra doamnei care se ocupă de listele suplimentare afișa ora 20:58, și brusc trecu la 20:59. Mihai se apropie grăbit de reprezentanții secției și dă să-și scoată buletinul, dar este oprit de un om care s-a prezentat ca președinte al comisiei.

„Îmi pare rău, e ora de’am”. „Dar mai este un minut, reușesc!!”. „Nu, târziu de’am”. „Hai fiți om.. am alergat atâta până aici, doar n-am fugit degeaba!”.

Președintele face mutra pe care o fac oamenii când duc meditativ mâna la bărbie și și-o scarpină. Îl ia deoparte pe Mihai și-l întreabă în șoaptă: „Dacă nu-i secret, pentru cine votezi?”. „Pentru oamenii care trebu”, a răspuns Mihai cu înțeles și încă a dat din ochi, ca să nu mai rămână dubii că votează pentru PCRM. Președintele atunci i-a dat repede un buletin de vot, l-a trimis în cabină și a rămas cu buletinul omului (așa și nu l-a mai verificat). Mihai ieși repede, exact când ceasul arăta 21:00 și dintr-un pas se pomeni lângă urna de voturi. Strânse frumușel buletinul și-l slobozi înăuntru. Președintele i-a întors buletinul, și Mihai a ieșit încă gâfâind, dar cu sufletul împăcat că a făcut alegerea corectă.

Între noi fie vorba, Mihai a votat PL.

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio

De fapt, sunt un blogger de succes. Scriu despre ce vreau, când vreau, și datorită acestui fapt, mă consider un blogger de succes, în măsura în care „de succes” înseamnă pentru mine „oarecum liber”.

Astăzi, în zi de solstițiu, în plină zi cu soare, am aflat de la colege că sunt invitat la radio, de către profesoara de limbă română. Eu, entuziasmat după asistarea la prezentările de teză a unor buni prieteni de-ai mei, am zis că.. îmi pare rău, dragi ascultători, dar nu. Și atunci mi-am amintit de o zi în care eu eram clasa a IV-a și la școala noastră au venit de la Teleradio să ne ia niște „interviuri” pentru Ora copiilor. Trebuia simplu de zis ce ne place să facem ziulica întreagă și ce obiect ne e mai pe plac.

Îmi amintesc cu compasiune față de acel Giku cum plângeam că nu vreau și gata să vorbesc cu niște oameni străini și încă să mai știu că o să fiu auzit de alți copchilandri de seama mea. Și-mi mai amintesc că a doua zi chiar discutam cu mama, chipurile, poate mai bine totuși le spuneam la tantile celea câte ceva…

Ei bine, amintindu-mi de aceste clipe ale copilăriei, mi-am zis, și am strigat să mă audă și clasa, că eu MĂ DUC să dau reportaj. Și clasa a tăcut.

Spre seară m-am văzut în casa unui reporter de la RadioMoldova, împreună cu profesoara sus-amintită și cu doi colegi de facultate (nu de grupă), care erau gata, ca și mine, să susțină una și aceeași idee: la ce bun religia ca obiect în școală?

Acum, în premieră pentru blogul meu, o să fac trimitere pentru informații în surse nedisponibile online. Vreau pur și simplu să ascultați de sine stătător ce-am discutat noi acolo. Emisiunea „Repere sociale”, RadioMoldova, fiecare sâmbătă, 20:00.

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio.

Schiţe de mai

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi “o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.

Bani de troleibuz

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat “calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un “Ce mai faci”. “Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: “Stai demult aici?”. “De cinci minute”, urmă răspunsul. “N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. “Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.

Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz

În fapt, nu sunt un blogger de succes. Bloggerul de succes îmi imaginez că scrie despre lucruri interesante îndată ce are posibilitatea. Eu însă am întârziat cu aprox. o oră, ce ruşine..!

Astăzi mă întorceam de la modestul meu serviciu şi am ales, ca totdeauna, troleibuzul în loc de rutieră (ia să nu mă mai condamnaţi că-i zic rutieră). De data asta 14, nu 10 (de la Ştefan cel Mare la vale nu e nicio diferenţă între rutele ăstora două).

Şoferul mergea destul de prudent, toţi în troleibuz erau tăcuţi, ca după o zi de luni. Numai eu păream un pic mai senin (aflasem două noutăţi bune privind tezele). Troleibuzul a bucsat la un semafor, şi-a deschis uşile cu douăzeci de metri înainte de o staţie, a mers foaaarte încet, dar a mers. Până când nu s-a oprit de tot. Dacă număr bine, am stat vreo treizeci de minute acolo (ia să nu mă condamnaţi, că nu mă urc în rutieră decât mort). S-a format o coadă pufoasă de troleibuze, şi erau şi înainte, şi erau şi în urmă. Abia când am pornit am observat care era problema cu care se confrunta nu numai troleibusierul nostru. Iarna.

Drumurile s-au îngustat o dată cu venirea iernii, şi maşinile care odinioară parcau lângă bordură acum se odihnesc în mijlocul drumului, astfel încât sârmele de troleibuz nici nu stau deasupra lor, stau mult înspre trotuar. Antenele troleului pur şi simplu nu ajung la ţâţa lor, şi sar întruna.

Aşa s-a întâmplat că a sărit o dată pe atunci când ocoleam o maşină parcată rău-voitor, şi troleibusierul nu a putut restabili conexiunea în niciun fel. Atunci el a decis să purceadă la un gest gospodăresc, pur moldovenesc, care mi-a şters orice remuşcare faţă de faptul că am aşteptat atâta timp să se pornească troleibuzul. A smuls frânghia antenei problematice (adică cea care plutea în aer) ca să o poată fixa pe sârmă. Şi am continuat călătoria.

Dar ce călătorie! Troleibusierul nostru şugubăţ a lăsat vreo patru maşini fără antene radio, iar oamenii se uitau la frânghia slobodă şi jucăuşă la fel cum se uită copiii la avioane. După încă două reconectări (rezultat al depăşirii unor maşini puse de-a curmezişul în mijlocul drumului), troleibuzul m-a adus, în sfârşit, la staţia spre care trage orice troleibusier: terminus. Părăsind salonul îngheţat, am tras o privire, ca toţi oamenii, să văd cum arată noua construcţie a troleibuzului ZiU-9. Drăguţ, foarte.

Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz.

Număr necunoscut

Pavăl, băi Pavăl şi faşi tu vii cu berea şeia vin’la vali noi faşim aişea o bisedcî.. tu audz?

Mulţumesc de propunere, ai greşit numărul

Troleibusiera

Să mă ierte Domnu’ că am îndrăznit să-i stâlcesc atât de tare denumirea profesiei — taxatoare —, dar s-o ierte şi pe ea pentru ce-a făcut azi.

Scundă, slută, slabă plus încă câteva determinative cu s. În a doua zi de octombrie, a doua zi în care chişinăuenii plătesc de două ori mai mult pentru biletul de troleibuz, troleibusiera noastră a vrut să oprească troleibuzul pentru… un nimic.

Mătăhănea din mâini, gesticula în acelaşi timp (da, îi reuşea!), şi-l tot mustra pe un biet muncitor care i-a prezentat, inocent, un permis din septembrie. Mie, care din toate sufletele din troleibuz eram cel mai aproape de victimă, mi s-au ivit două posibilităţi: ori scap omul din năpastă plătind pentru el (îmi rămăseseră exact doi lei în buzunar), ori cobor la următoarea oprire împreună cu dânsul în semn de protest şi solidaritate.

Dap’cum dară! La cât de nesuferit sunt, am inventat o a treia variantă şi am rămas locului până la oprirea mea.

Acum, scânteindu-mi în minte pac-pac-urile amortizatoarelor acelui troleibuz, o singură concluzie vreau să fac: dac-aş fi troleibusier, mi-aş gâtui troleibusiera!

Comunismul în familie, sau Bunica ta pentru cine votează?

Cred că a venit timpul să relatez despre influenţa comunismului în viaţa moldoveanului de zi cu zi şi, pentru că nu cunosc pe nimeni mai bine decât pe mine însuşi, voi spune câte ceva despre familia mea.

Mama nu este preocupată în mod deosebit de politică. Ea este simbolul femeii moldovence — cuminte şi răbdătoare. Totuşi, când vine vorba de alegeri, ea cântăreşte bine declaraţiile tuturor partidelor pentru a trage concluziile de rigoare; pe lângă asta, citeşte regulat presă liberă (Timpul şi Jurnal de Chişinău). Ea votează Partidul Liberal, opţiunea întregii noastre familii.

Tata este un om fără rezerve, gata să intre în orice moment într-o dezbatere pe teme politice fie cu vecinii, fie cu oamenii de la serviciul lui. Este un anticomunist definit încă de la venirea acestui partid la putere. De la el am primit educaţia de anticomunist şi de la el am învăţat ce înseamnă să ţii la patria ta. El ştie că comuniştii vor mai sta patru ani la putere, dar speră că în acest răstimp populaţia va înţelege, în sfârşit, consecinţele dezastruoase ale acestui regim.

Sora mea mai mică a împlinit nu demult şase anişori. Pe dânsa n-o doare de politică, ea îşi trăieşte viaţa ca oricare copilaş de vârsta ei. Pentru ea ne străduim să facem un viitor luminos şi să-i asigurăm o copilărie decentă, şi datorită ei şi picilor ca ea comunismul va fi recunoscut peste vreo duzină de ani cel mai criminal regim din istoria politică a Moldovei şi va fi abolit definitiv.

Pe mine mă ştiţi: sunt, ca şi tata, un anticomunist definit, vomit când îl văd pe Ţurcanu la TV (să nu mai vorbim de Voronin, iar mai de curând şi Lupu îmi provoacă greaţă) şi îi privesc cu ochi roşii pe bătrânii care stau în rând la poştă şi condamnă opoziţia punând în seama lor tot ce s-a întâmplat pe şapte.

Acum am ajuns la partea ruşinoasă a familiei noastre, şi anume la bunica. E pensionară, a grămădit în cârcă 67 de ani. Este asigurată cu bani (nu numaidecât cu pensie), cu acoperiş deasupra capului, cu ajutor permanent în ogradă şi în grădină, dar… are un caracter pe care orice psihopat l-ar ascunde. Este orgolioasă, peste măsură de orgolioasă şi provoacă nenumărate certuri în familie. Iar când vine vorba de opţiunea politică — vă daţi seama — preferă coafura lui Voronin. Nu-i schimbă principiile niciun afiş electoral, nicio emisiune de dezbateri electorale, niciun argument de-al meu. Trăieşte cu ziua de ieri, nu se gândeşte la mama, la tata, la mine, nici măcar la soră-mea, votând în continuare PCRM. Este lucrul pentru care mi-e ruşine că face parte din familia noastră şi, să spun sincer, o urăsc.

Întrucât subiectul acesta mă doare într-un mod aparte, vreau să văd dacă numai bunica mea e la fel:

Ce s-a întâmplat, de facto, la 7 aprilie?

Ce s-a întâmplat, de facto, la 7 aprilie?

Este o întrebare care interesează pe toată lumea, şi nu mulţi ştiu cu exactitate, am putea spune că numai o persoană ştie acest lucru.

Care vasăzică, este aşa persoană în RM, Anton Gămurari, ex-viceministrul Afacerilor Interne din Republică. Acesta a susţinut o conferinţă de presă în care a destăinuit câteva secrete şi opinii personale privind evenimentele din 6–7 aprilie. Acest om are un stil aparte de a povesti, un stil aproape ţărănesc, de aceea, dacă discursul său ar fi transmis la TV, multă lume şi-ar schimba părerea faţă de regimul comunist din Moldova care, să fim realişti, a adus ţara la sapă de lemn şi a creat o Republică poliţienească în care domneşte frica şi intoleranţa interetnică.

JurnalTV a publicat materialul său video de la conferinţa respectivă de presă pe saitul său oficial. Vă invit să-l priviţi şi să trageţi concluziile de rigoare.

Dacă nu apare caseta playerului, click aici

Nu avem viitor!

Am privit zece minute buletinul de ştiri de la N4, apoi am mutat la Nit, apoi înapoi la N4 şi, în sfârşit, la Moldova1 pentru ca să înţeleg ceea ce părinţii mei au înţeles de la începutul deceniului, iar eu încăpăţânam să nu cred până acum:
Nu avem viitor, oameni buni.

Nu avem viitor, totul este din ce în ce mai întunecat pentru Moldova şi noi ne pierdem speranţa. La noi mai ţin doar părinţii şi hainele, restul toţi ne-au trădat! Europa, Rusia, SUA, toţi vor aici o zonă de stabilitate, jertfindu-ne viitorul şi omorându-ne prezentul…

Suntem conduşi de moşnegi, de babe şi miliţie — cele trei “forţe” sociale care aleg comuniştii. Aceştia votează parcă orbeşte, tot nesăţoşi de comunism, de comunism, de comunism. Pe lângă ei, o ceată de gură-cască, ascultători fideli ai postului de radio RadioMoldova şi spectatori zilnici ai Moldova1, se lasă convinşi de prezentatorii vineţi pe sub ochi de toate teoriile comuniste, teorii care întorc în favoarea lor tot ce se întâmplă în ţară şi, mai nou, în afara ei.

Ticăloşilor, voi mi-aţi furat viitorul! Voi vreţi şi eu să o şterg peste hotare! Voi vreţi să spăl maşini în Moscova sau să culeg hectare de căpşuni în Spania! Asta voi vreţi! Nu vă pasă ce ştiu eu, ce vreau, la ce aspir, vă pasă numai că sunt anti-comunist şi aş folosi orice ocazie să vă scot masca de binefăcători!

Nu avem viitor, oameni buni!

Cine-o să ni-l dea? Serios, cine? Unicef, Crucea Roşie?? Nimeni. Trăim mai rău decât în Nicaragua, dar continuăm să rămânem o zonă stabilă în Europa de SE, ca un popor cuminte şi tăcut.

Să ne bazăm pe Opoziţie?.. Pe care Opoziţie?! Opoziţia ponegrită zi de zi, noapte de noapte de serviciile mass-media vasale puterii? Aud deseori replici că ar trebui de suflecat mânecile şi de lucrat în teritoriu, că acolo este tot electoratul care votează pentru clanul Voronin… DEGEABA! Am spus şi o să mai spun. Nimeni nu e în stare de nimic atât timp cât Opoziţia de sine stătător nu va lua şi nu va explica pe îndelete ce se întâmplă… dar pentru asta trebuie acces la super-puterile mass-mediei moldoveneşti, iar ei nu-l au — în consecinţă, oameni buni, suntem pierduţi!

Nu avem viitor. Nu ai viitor. Nu am viitor. Târziu să ne mai gândim la ceva. Totul a fost deja furat. Nu ne rămâne decât să ne resemnăm pe încă şapte–opt ani de zile. Mulţumesc PCRM că are grijă de tineri, sau că măcar afişează acest lucru. Eu în ei nu mai cred. În nimeni nu mai cred. Sunt deznădăjduit…