1 an de bloggereală. Amintiri, aspirații

Pe 25 mai 2009, undeva pe la amiază, eu mi-am creat blogul de față și am scris în el primul articol, desigur de prezentare. Nu a durat mult până am lansat cel de-al doilea articol, legat de mesajele anti-comuniste pe leul moldovenesc, care de altfel e cel mai căutat articol din blogul meu în toată istoria acestuia. Așa am intrat eu în blogosfera moldovenească, cu intenția inițială de a comenta evenimentele politice și non-politice din țară și din lume.

Am rămas fermecat de posibilitatea de a te deschide lumii printr-un blog, posibilitate de care la vremea ceea, un an în urmă, se bucura un bun coleg de pe Wikipedia, Tudor (trebuie să recunosc că tot datorită lui am intrat și pe facebook; până în timpul de față aceste două „descoperiri” au reușit să-mi schimbe de-a binelea experiența de internaut). Cu toate că la început am încercat să mențin un aer obiectiv și să relatez despre evenimente interesante argumentându-mi spusele, cu timpul am trecut la așa-zise „creațiuni” și relatări de impresii. Nu pot să zic că am scris despre absolut tot ce mi-a atras atenția în acest an, dar afirm sus și tare că blogul este o bucată de papirus pe care nu mă rușinam să-mi înșir gândurile cu realizarea faptului că vor fi citite și de alții. Aici lumea face cunoștință cu mine, îmi ghicește gândurile și, în cazuri izolate, își face prima impresie despre Giku Promitt. Și eu scriu anume pentru ei, cei cărora le place ce fac.

Pot să zic că am atins din toate subiectele câte puțin. Ca să par mai organizat, o să schițez o listă a ce am investit eu în acest blog sau, cu alte cuvinte, despre ce am scris:

• Ați aflat câte ceva despre mine (Hello world!)
• Ați asistat la adevărate analize din partea mea (În lupta contra comunismului a intrat și leul moldovenesc, Alegeri anticipate în Republica Moldova, Singurătatea artictului — o fi ea chiar atât de binevenită?, Avatar bate Titanic)
• Ați călătorit imaginar cu troleibuzul (Troleibusierul, Troleibusiera, Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz, Troleibuz cu TV)
• Ați râs cu mine (Travestiții în Moldova, Am nevoie de schimbare, Număr necunoscut, A doua soție)
• Ați plâns cu mine (Nu avem viitor!)
• Ați citit despre lucruri de care pariu că nu știați înainte și de care n-ați mai fi aflat dacă nu mă citeați (În URSS nu există sex, 30 de ani de Pac-Man, Vechiul terminal)
• Ați fost la curent cu ce se mai întâmplă pe Wikipedia românească (Wikipedia românească: 100.000 utilizatori, Planet-ul Wikipediei românești, Blog-ul Wikipediei românești)
• Ați văzut cum și pe cine iubesc (Te-am văzut azi și mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând 1, 2, Te-am visat azi și mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând, Calmante și descalmante)
• Ați văzut ce muzică ascult (Hardstyle: începuturile, Hardstyle favorites 1, 2, 3)
• Mi-ați apreciat „creațiile” (Noaptea prin inima capitalei, Ultima frunză a lui Alex, Libertate, Schițe de mai)
• Ați sărbătorit alături de mine (Admin de 1 an, Experiența de regizor)

Acum, că am privit în urmă cu admirație, e timpul să privesc înainte cu aspirație. Vreau ca voi, cei care mă citiți, să hotărâți ce va urma în acest blog, și eu o să mă conformez

Acum, că am băut o bere imaginară în cinstea îndrăgitului meu blog, pot să mă uit liniștit la Eurovision. Moldova, go, go

Blogul meu are un an.

Vechiul terminal

Azi, 23 mai 2010, am fost într-un loc pe care demult visam să-l vizitez, situat aproape de terminalul Aeroportului Internațional Chișinău, și anume clădirea vechiului Terminal. Mulțumiri Lenei, care a fost atât de drăguță să mă însoțească în această călătorie.

Vechiul terminal se află la o distanță de cca. 500 m spre oraș față de cel nou. Nu știu când a început să funcționeze, nu e indicat nici pe pagina informațiilor generale a saitului Aeroportului Internațional Chișinău. Cert e că a fost înlocuit în 1970 de terminalul actual, pe atunci mic și el, dar care a beneficiat de lucrări ample de reparație la sfârșitul secolului.

La ușile vechiului terminal stă liniștit un lacăt, care probabil își anunță sie însuși câteodată când decolează sau când aterizează un avion. De la fosta clădire lipsesc azi scările (sic!) și turla de deasupra. Și ceasul; dacă nu mă greșesc, în imaginea veche văd un ceas deasupra ușilor, acum acolo stau două proiectoare.

Vechiul terminal Chișinău, 23 mai 2010

În fața terminalului e destul spațiu, și este folosit azi la fel ca și odinioară: ca parcare. Apropo, o informație care poate prinde bine automobiliștilor cu drum la aeroport: parcarea asta e fără plată, spre deosebire de cea din fața terminalului actual, ca să nu mai vorbesc de terminalul V.I.P., iar de la ea până la terminalul actual nu sunt decât 500 m, așa că nu ezitați să economisiți ceva bani, pentru ca deopotrivă să vedeți ce însemna pentru Chișinău aeroport pe timpul părinților / buneilor voștri.

Urmând legătura aceasta, veți putea vedea cum arată din satelit amplasarea terminalului vechi față de cel nou. Apropo, doriți o mini-galerie foto? Poftiți

Lacăt la ușă	Terminalul actual, pe ploaie
Ceea ce eu cred că e fostul turn de control	TU-134, devenit ultima vreme simbolul Aeroportului Chișinău

Atribuire imaginea nr. 1: wikimapia.org. Autor neidentificat.
Restul imaginilor îmi aparțin și le eliberez în domeniul public.

30 de ani de Pac-Man

Mâine, pe 22 mai 2010, se împlinesc 30 de ani de Pac-Man. Nu știți ce e Pac-Man? Înseamnă că nu prețuiți jocurile de arcadă. Pac-Man e un personaj… rotund, menit să meargă printr-un labirint și să culeagă puncte și fructe, și totodată să nu se lase prins de „fantome”. Mai în scurt, veți afla singuri dacă jucați cel puțin o rundă.

Încercați jocul aici

Apărut în 1980, jocul acesta nu și-a pierdut din farmec câtuși de puțin. Mai mult, prima competiție internațională de Pac Man a avut loc abia în 2007, la ea participând entuziaști din 8 țări. Câștigătorul s-a ales cu un Xbox 360. În Cartea Recordurilor Guiness există 8 referințe la acest joc, printre care „Cel mai de succes joc pe bază de puncte” și „Cel mai mare joc Pac-Man”, ultimul fiind anunțat cu ocazia organizării în 2004 a unui joc de Pac-Man în realitate (detalii puteți vedea aici).

Există o mică eroare totuși în tot acest joc minunat, care tehnic este făcut pentru a nu se termina niciodată dacă jucătorul nu cade pradă fantomelor: atunci când jucătorul atinge nivelul 256 (număr magic în informatică), el nu mai are în față un teren de Pac-Man, ci o imagine abstractă din diferite caractere (o puteți vedea în dreapta), care face imposibilă continuarea jocului și, deci, stabilește un scor maxim — 3.333.360 puncte. Se zvonește că un băiat de 8 ani a reușit să treacă acest nivel cu brio și chiar a fost felicitat de Reagan pentru asta… Ce să vă mai spun ca să vă dați seama cât de important e jocul ăsta?

Trăiască Pacman!

Schiţe de mai

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi “o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.

Admin de 1 an

Sunt Gicu, am 17 ani. Sunt născut în satul Scoreni, raionul Străşeni, dar acum, în legătură cu studiile, locuiesc în Chişinău. Studiez…

Aşa începe descrierea mea pe pagina mea de utilizator de pe Wikipedia.

În Wikipedia românească m-am înscris ceva mai mult de doi ani în urmă. Am contribuit în cele mai diverse domenii şi la diverse articole, totuşi punând accent pe articolele despre animale, pe care le traduc din rusă. Întrucât mă manifestam deseori ca un anti-vandal (patrulam timp îndelungat lista schimbărilor recente), lumea mă vedea, la mai puţin de un an de la înscriere, bun în funcţia de admin. Astfel, prin mai 2008 au venit primele propuneri de candidatură la funcţia de administrator.

Pentru că aveam vacanţa de vară înainte, mă gândeam că n-o să am timp să mă manifest aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am amânat până în toamnă. Iar toamna, ca să vezi, nici nu se mai gândea nimeni să mă propună!

Într-o seară de octombrie, când tânjeam foarte mult după uneltele administratoriale (ştergerea / recuperarea paginilor, blocarea / deblocarea utilizatorilor, protejarea / deprotejarea paginilor ş.a.m.d.), m-am adresat unui prieten de pe wiki, al cărui ID de messenger îmi era cunoscut, să mă propună la candidaţi. Ruşinos, nu?..

Au început discuţiile; toţi erau, după cum era de aşteptat, de acord, şi pe 31 octombrie 2008, orele 00:53, am devenit administrator Wikipedia.

Am reuşit să fac multe lucruri de atunci. Conform cifrelor, până acum:

• am blocat 93 de utilizatori;
• am protejat 20 de pagini;
• am operat 44 de modificări în spaţiul de nume MediaWiki;
• am şters 4038 de pagini.

Astfel, mă aflu, la moment, pe locul cinci în topul celor mai activi administratori de pe Wikipedia.

În ultimul an, am avut o sumedenie de momente neplăcute, cum a avut, cred, şi fiecare alt administrator. Am fost insultat, mi-a fost vandalizată pagina de utilizator, mi s-a “dedicat” un articol calomniant pe un numaiştiucare blog etc. etc…

Însă, până la urmă, am făcut şi o grămadă de lucruri bune (am şters, de exemplu, articolul Magda Ciumac; aplauzele vă rog la urmă). Am fost alături de alţi admini în orele de vârf, şi am patrulat solitar ultimele schimbări la ore mai puţin clasice. Am început să fac curăţenie prin imagini, lucru care mă pasionează, şi, în general, am început să mă simt cu adevărat wikipedist.

Sunt convins că anul viitor, la următoarea aniversare, voi prezenta cifre ceva mai mari decât dublul celor de mai sus Eu stau mereu cu mânecile suflecate; al vostru, Giku Promitt.

PS: Folosindu-mă de ocazie, aş vrea să prezint o captură de ecran care mi-e foarte aproape de suflet (Andrei Stroe e cel mai activ admin de pe Wikipedia)

Lucru cot la cot

Wikipedia românească: 100.000 utilizatori

Iată că “populaţia” Wikipediei româneşti a ajuns-o din urmă pe cea a Focşaniului, depăşind marcajul de 100.000 de utilizatori. Asta s-a întâmplat azi, pe 19 iunie 2009, în timp ce numărul articolelor se apropia de 127.000.

100.000 utilizatori; anume utilizatori, nu wikipedişti. Simpli utilizatori care, din lipsă de timp poate sau dintr-o impresie că vor putea citi mai mult făcându-şi cont, şi l-au făcut.

100.000 utilizatori în Wikipedia

Numărul utilizatorilor creşte mai repede decât cel al articolelor. Asta e bine sau e rău?

Luându-ne după exemplul altor Wikipedii, observăm proiecte în care articolele domină utilizatorii şi proiecte în care are loc procesul invers. La Wikipedia engleză, ca idee, sunt mai mulţi utilizatori înregistraţi decât articole. Atunci când oameni sunt mai puţini într-un proiect, iar realizările mai multe, avem impresia unui proiect în care colaboratorii sunt uniţi, în care o mână de oameni sunt capabili să întreţină o bază de date atât de complexă precum e Wikipedia.

Dar la Wikipedia română nu e exact aşa. Există până la 100 de utilizatori pe care eu îi numesc wikipedişti —cei care sunt implicaţi activ în proiect şi percep regulile acestuia. Totodată, există de 999 ori mai mulţi utilizatori simpli care, în cel mai bun caz, corectează un typo uitat într-un articol fără trafic.

Până la urmă, pentru a-şi mai adăuga în prestigiu, Wikipedia românească are nevoie de contribuitori voluntari.

Oricine poate edita Wikipedia, chiar şi tu!