Nu știu dacă e ceva
Care m-ar putea făcea
Să cunosc necaz mai mare
Decât lacrimile tale.
Când văd chipul tău senin
Otrăvit de trist venin,
Plâng și eu și mi se pare
Că și soarele dispare.
Mamă, eu voi fi cuminte
Și vei fi mândră de mine.
Nu vreau viață-ndelungată,
Vreau să nu plângi niciodată!
(ediție „de la persoana I”)
VitalyZD ar cuceri-o pe Irina?
M-am ciocnit azi de destăinuirea unei prietene-consătence-jurnaliste-filozoafe-poete-fete_din_alea_de_admirat, că se identifică cu eroina din acest articol. Articolul a fost ușor digerabil și a răspuns la multe întrebări de-ale mele, dar mi-a și deschis câteva. Printre ele se numără (și autoarea n-a riscat să răspundă) de ce bărbaților le este incomod să se afle în „minoritate de semnificație” în relația de cuplu.
Neavând alte planuri pentru această seară de sâmbătă și fiind bine odihnit, m-am trezit la un moment dat că sunt în căutarea unui răspuns la întrebarea dată. Mi-am zis atunci, cel mai bine ar fi să-mi imaginez propria mea reacție la vederea unei fete frumoase, despre care mai știu și că e deșteaptă.
M-am închipuit atunci la o zi de naștere, unde pe unii din invitați îi cunosc, iar pe alții nu, și printre acei pe care nu îi cunosc se numără o fată cu caracteristicile de mai sus. Dorința de a o cuceri apare imediat în subconștient, iar eu, fără să vreau, încep a dezvolta scenarii de „atac”. Știți ce scenarii îmi vin în minte? Numai de alea fantastice. Mă găsesc în confruntare cu tendința de a urma un model de succes, preluate dintr-un film sau o istorioară careva. Realizând că scenariile sunt irealizabile, renunț și încep a alcătui la un toast pentru omagiat.
Revenindu-mi din reverie, am găsit două motive ale retragerii mele din „atac”. În primul rând, purul spirit bărbătesc de a avea totul sau nimic, așa-zisa alergie la eșec. Dar asta nu e o noutate. Noutatea e în al doilea rând: mi-am dat seama cât de mult mă simt tentat să urmez modelul unor oameni de succes, ignorând faptul că oamenii ăia au avut succes în cu totul alte circumstanțe și chiar și soarele era în alt loc pe cer atunci când femeia a cedat în fața „atacului” lor.
Comportamentul lui VitalyZD e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru VitalyZD. Comportamentul meu e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru o fată.
Dar stăpâne, de unde știi cine intră și cine nu? Nu ăsta e sensul alegerilor?
Vor intra cei care au fost și până acum. Și eu nu vreau să-mi bat capul despre oameni care cred că e OK să primească 2.000 de lei pentru o ședință atunci când lumea lucrează pentru acești bani trei săptămâni pe lună și le ajunge numai pe trei zile, și mai și umblă cu mașini scumpe atunci când troleibuzul nostru e cel mai ieftin din Europa și totodată inaccesibil financiar pentru jumătate din pensionari.
Știi, e ușor de criticat.
«Știi, e ușor de criticat» — asta tot e o critică. Ibala.
Am trecut prin atât de multe etape de luare de atitudine ultimele săptămâni… Mi-am schimbat sistematic opinia despre oamenii bogați, despre tipii religioși, despre care e sensul vieții și despre cum trebuie de crescut copiii. Unele schimbări de curs a luntrii gândirii mele prin mlaștinile filozofiei au fost influențate de factori externi, foarte diferiți între ei. De exemplu, și acesta este un exemplu recent, o domnișoară de 23 de ani a ținut să mă contrazică în momentul în care îi desfășuram ideea mea despre cât de important este ca tinerețea să ți-o petreci necăsătorit. Ea, spre deosebire de mine, s-a arătat entuziasmată de șansa de a avea un copil la 25 de ani și mi-a demonstrat că angajarea într-un mariaj nu înseamnă numaidecât sfârșitul lumii, că în timpul căsniciei viața poate fi la fel de dulce, mai ales că ai alături un suflet-pereche cu care să împărtășești experiențele minunate prin care treci.
Suna a cerere în căsătorie.
Dar nu despre asta am decis să scriu azi, 13 septembrie 2012, de ziua colegului meu Ion, în ziua în care din cauza repoziționării obiectelor de mobilier în oficiu am rămas fără masă de lucru pe două zile.
Ziceam că ultimele săptămâni mi-am schimbat de multe ori percepția despre lume, iar percepția mea despre lume se rezuma la cunoașterea a ce e rău și ce e bine, cine face bine și cine face rău, cine merită să trăiască și cine degeaba trăiește.
Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg ceea ce e atât de simplu: oamenii sunt diferiți. Diferiți fiind, au cu toții viziuni diferite asupra lumii înconjurătoare. Ceea ce pentru unii e „jos”, pentru alții, care stau în mâini și cu picioarele în aer, e „sus”. Ceea ce într-o societate reprezintă o obișnuință, în altă societate este interzis. Ideea despre diferitele puncte de vedere este atât de universală, încât ea poate fi redusă la o singură afirmație, alcătuită de un oarecare mustăcios în secolul trecut: „Totul este relativ”.
Da! Acesta este adevărul absolut. Nimic în lume nu face excepție de la această regulă, deci acesta este adevărul absolut.
Ups… am spus absolut? Cum rămâne cu „Totul este relativ”? Afirmația aceasta, atât de adevărată, o fi unica excepție? Nu aș zice, pentru că mustăciosul a zis „Totul este relativ”, nu „Totul este relativ, în afară de acest enunț”.
Pentru cei care s-au rătăcit în litere: în lume totul este relativ, într-atât de relativ încât însăși proprietatea acestui tot de a fi relativ este echivocă (deci relativă).
Stătea cu burta în trotuar,și cu inscripție pe carton la piept: «Ажутацимэ вэ рог сунтынсэрчинатэ ын а опта лунэ ши нам бань де мынкаре ши хэйнуце. Сэ вэ айбэ Думнезеу ын пазэ»
I-am dat 5 lei. Altul i-o mai fi dat 5 lei, și tot așa femeia a scos-o cu chiu cu vai și și-a născut copilul. Micu a crescut într-un mediu foarte ostil, mama bea, tații beau și nu se interesează de educația lui. Copilul, în aceste circumstanțe, a ajuns repede în stradă. Tinerețea lui a fost o încercare chinuitoare, dar el, cărând lăzi pentru 50 de lei pe zi și păzind fel de fel de șantiere a supraviețuit până la vârsta de 22 de ani, când într-o bună zi mi-a salvat sora de la atacul unei haite de câini.
Poveste fictivă
De parcă s-ar fi înțeles, ambele domnișoare mi-au declarat că le-a fost ușor să învețe româna, dar le este foarte greu să se înțeleagă cu conaționalii noștri: în primul rând din cauza dialectului specific, depărtat binișor de limbajul recunoscutului Eminescu, iar în al doilea rând (aici am și un exemplu trist: un băiat din cămin mărturisindu-le colegilor săi cum „a fost ieri la discași și o zamutit cu o tiolcă” plus încă niște activități 18+) din cauza aruncării, iarăși de către conaționalii noștri, a rusismelor și calchierilor din rusă în exprimarea cotidiană, cu o poftă de nedescris și chiar cu o oarecare mândrie specifică celor care știu o limbă străină într-un colectiv în care cunoașterea limbilor străine este mai apreciată decât cunoașterea propriei limbi.
Pentru mine, eu afirmându-mă ca băgător avansat de picioare în toate subiectele de mare interes, ca politica, religia, chestiile legate de etnie etc. (iar uneori și în subiectele de interes personal, cum ar fi cursul propriei mele vieți), paradoxală este indignarea pe care o manifestă tinerii unioniști cu camerele de luat vederi în rucsac față de primirea pe care vânzătoarele le-o fac în magazine, farmacistele în farmacii, iar taximetriștii în taximetre. La acest moment, în mintea cititorului atent proverbul cu paiul și bârna probabil a apărut deja în setul de analogii pe care creierul omului le face în timpul citirii. Eu însă scriu aici nu pentru a îndemna tinerii unioniști să aprecieze dimensiunile paiului versus dimensiunile bârnei; îi invit să caute în mintea lor limpede o modalitate de a privi lucrurile altfel decât „Все пидорасы, а я — д’Артаньян”, cu alte cuvinte, o modalitate care să nu excludă învinovățirea propriei persoane. E probabil și cazul microbuzelor, împotriva cărora se manifestă majoritatea tinerilor unioniști, dar pe care le așteaptă cu mâna la gură seara la 11 întorcându-se de la domnișoarele lor, acceptând orice condiții (legate de numărul de pasageri, limba vorbită de șofer, volumul radioului și viteză) numai să nu plătească de 20 de ori mai mult la taxi sau, Doamne ferește, să caute pe cineva la stație care este pornit în aceeași direcție, din același motiv, și cu care ar putea să partajeze prețul pentru călătorie.
Amu eu cu una din domnișoarele sus-numite zamutesc niște vstreci și o seară vorbim na narmalinom iazîke, altă seară na drugom narmalinom iazîke, și suntem fericiți cocoțați pe o roată spunându-vă povestea toată :Р
PS1: Pe cei care se recunosc în sintagma „tineri unioniști” și vor să mă pedepsească pentru această apreciere pripită, neargumentată și provocatoare (o, da, cuvântul ăsta ultimul care cu „p” e la modă ultima vreme, since Bălți) îi rog să-și țină roșiile și ouăle în mâini pentru a le arunca în blogherii care vor ieși după mine pe scena monitorului lor. Vă spun sincer că am vrut să vă numesc „tineri patrioți” dar m-am temut să nu vă înfurii mai tare, dată fiind revendicarea de către urmașii lui Șelin a acestui titul. „Tinerii unioniști” era pe locul doi în lista apelativelor cu care îmi permit să vă numesc, urmat de „studenți neliniștiți” pe locul trei.
PS2: (Ce aș fi scris dacă aș fi avut un stil de scriere obișnuit sau dacă eram în clasa a 6-a, la nivelul căreia ești dacă n-ai înțeles până în acest moment ce mesaj am intenționat să transmit prin acest eseu) Atât timp cât noi vom folosi limba lor în comunicarea cu noi înșine, să nu ne plângem că ei folosesc limba lor în comunicarea cu noi.
Am rămas atât de decepționat! Din toate trăznăile pe care ar fi putut să le facă a ales să-și reia, pur și simplu, mersul! Putea să arunce cu ceva în poarta de alături, putea să strige „Aleluia” în gura mare, putea, nu știu, să se ia după un câine, să-l fugărească bine și apoi, obosit de tot, să adoarmă lângă el! Afurisitul a ales cea mai simplă, umană și civilizată metodă de a fi nebun: banala continuare a mersului!
Într-o lume nebună, care se învârte în jurul propriei axe mai repede decât reușim noi să observăm, chiar și nebunii se poartă normal! Tendința omului ajuns la nebunie, la starea pe care o admir cu atâta entuziasm, de a-și relua în modul cel mai banal mersul după o oprire promițătoare este absolut nocivă omenirii. Or nebunul este un artist în adâncul firii, iar reluarea aia catastrofală la care am fost martor azi e ca un „X” tras la nervi deasupra unui tablou excepțional aproape finisat.
Ești un actor ordinar pe scena lumii. Dacă faci ceva la care nu se așteaptă nimeni (te oprești), dar toți stiu ce vei face în secunda următoare (îți vei relua mersul) și tu ești atât de amabil să le satisfaci așteptările (îți reiai mersul), în loc de a înfrumuseța piesa cu o improvizare (fugărești câinii), înseamnă că ești un actor jalnic și vei rămâne neobservat pe această scenă în această piesă minunată, numită ocazional „viață”.
Dragă necunoscut, permite-mi să-ți cataloghez jocul actoricesc ca jalnic și să-ți spun că o să te uit a doua zi.
A.S.: În primul rând, îmi cer scuze de la cei care au așteptat articolul ăsta pe 12 seara și îmi mai cer scuze și de la cei care se așteptau la 140 km din partea mea.
TL;DRAm reușit! Am reușit! AM RE-U-ȘIT!
PreliminariiCeva timp în urmă mi-am stabilit un obiectiv al verii: să fac 140 km pe bicicletă într-o singură zi. Primele încercări au avut loc pe 23 și 24 iunie, când am vizitat Băcioii și, respectiv, Răzenii.
Distanța și starea drumurilorAm adunat un total de 137,3 km = 69,5 km tur + 67,8 km retur (diferența este explicată ceva mai jos). De-a lungul traseului ales am avut parte de tot soiul de drum: de la asfalt ca oglinda până la drumuri de pădure și prundiș, prundiș, prundiș. Vreo 45 km am mers pe drum betonat (ce să mai ceremoniem, betonkă), cam 4 pe drum de țară (cam ca ăsta) și restul pe prundiș. Dacă să rotunjesc aici o listă de localități prin care am trecut, acestea sunt:
În listă avea să apară și satul Porumbrei, dacă nu găseam cu o zi înainte de plimbare o scurtătură între Sagaidacul Nou și Sagaidac. În genere, dacă mă întrebați ce impresie am despre drumurile pe care le-am colindat, pot să zic că mi-a plăcut foarte mult lipsa aglomerației rutiere: nici pe magistralele late nu simțeam mirosul de toxine, așa cum îl simt în Chișinău chiar și pe malul iazului nr. 4 de la Rîșcani.
OameniiÎn Selemet am stat cel mai mult (de fapt, pe cine mint — numai în Selemet am și stat, altfel m-am oprit numai în Sagaidac să iau apă și în Răzeni să mănânc ceva) și tot aici mi-am făcut cele mai luminate impresii. Satul era în plin târg de duminică: de-a lungul străzii principale erau așternute rânduri de haine și obiecte gospodărești, unde și unde ceva păsări și, desigur, o mașină cu butoaie (după cum am și presupus, de la Ulmu). Iar cumpărătorii mergeau — pe ce credeți? — pe biciclete! Eu niciodată n-am crezut că voi găsi în Moldova un loc în care spiritul eco-friendly al olandezilor să fie atât de reușit preluat. Mic și mare pe bicicletă, cu marfă sau fără; un bărbat își ducea soția pe „aist”-ul său. În sfârșit mă simțeam în largul meu!
Răzenenii mi-au mai demonstrat o dată că sunt oameni gospodari: cât timp am stat lângă mini-marketul de la marginea satului să-mi „reîncarc bateriile”, n-am auzit niciun reproș șoptit la adresa mea de la băieții care-și petreceau duminica cu o bere lângă magazin (și vă asigur că, cel puțin în satul meu, astfel de vorbe nu numai că ar fi fost spuse, ci spuse tare). Apropo de market, am fost surprins să nimeresc într-o mini-„Linella” după ce-am intrat pe ușă; totul organizat ca într-un magazin orășănesc: scaner de cod de bare, o domnișoară la frigiderul cu mezeluri, dulap cu camere de păstrare (fără chei!; probabil pentru că în acest sat nu se fură).
De-a lungul drumului am luat vorbă cu trei oameni.
PloaiaSemne de ploaie observasem încă de draga dimineață. Toată ziua a fost răcoare, vremea rece mi-a permis să mă dezbrac abia la 8:00 (cămașa) și 8:30 (pantalonii). Și oricum nu pot să zic că nu mi-a fost frig: la un moment dat îmi frecam genunchii unul după altul (cunosc riscul de expunere a articulațiilor la temperaturi scăzute: după 40 de ani se poate de ajuns la cârjă). Ploaia însă a început la un moment foarte oportun mie: părăsisem deja Selemetul, părăsisem deja ultimii kilometri de drum de țară (la Sagaidacul Nou), care mi-ar fi dat bătăi de cap dacă erau de traversat pe ploaie. A început să ploaie când am intrat în Răzeni și mi-am luat modestul prânz (chefir și pâine). Deși în adâncul inimii speram că ploaia nu va ține mult, eram pregătit, cel puțin moral, de orice intemperii.
„Aha, stai să vezi”, a zis ploaia și, ca dintr-o dată, a devenit rece ca gheața. Dealurile sub ploaie păreau infinite, iar când mergeam cu viteză relativ ridicată la vale mi se umpleau ghetele de apă rece-rece (a fost nevoie de o oprire la șesul Horeștilor și la șesul Străistenilor pentru ca să-mi scurg apa din încălțăminte). Ploaia m-a obligat să schimb traseul prin Chișinău la întoarcere: în loc să intru iar pe bd. Dacia sau pe Muncești, am mers până la stația terminus a troleibuzului 10, pentru că știu că până acolo nu era nici vale nici deal, iar de acolo până la Circ e numai vale (și de la Circ până acasă e o aruncătură puternică de băț).
A avut ploaia și părțile ei pozitive. Până la Răzeni mergeam agale, voiam tot mai des să mă opresc și căutam o viteză tot mai ușoară pentru roata din spate. Dar să vezi ce sprinten eram când am simțit răcoarea picăturilor pe piele. Mi-a trecut oboseala, mi-a trecut tot, a rămas numai dorința insistentă de a ajunge cu bine acasă.
AftermathAm făcut 137,3 km (de facto ~139, deoarece am mai hoinărit prin Selemet și, până la urmă, hai să lăsăm 140 pentru arhive) în 9 ore și 50 minute. Am văzut 9 localități, 5 din ele pentru prima dată. Am mers două ore prin ploaie. Am discutat cu oameni care au de spus istorii interesante. Am văzut un sat în care fiecare al doilea mijloc de transport e bicicletă. Am văzut dealuri, văi, în total 8 orizonturi diferite. Deasupra Băcioilor ateriza iarăși un avion. Nu voi uita niciodată această primă reușită din viața mea. Nu voi uita niciodată cum legam dimineața trandafirul de rucsac și gropițele din obrăjorii ei.
Galerie de imaginiAm un obiectiv pentru vara asta: să fac 140 km într-o zi. Destinația: un sat din raionul Cimișlia (deocamdată nu-i divulg numele). Ieri, sâmbătă, 23 iunie și azi, duminică, 24 iunie 2012, am făcut primii pași în întâmpinarea acestui vis.
Traseul trece pe sub linia de decolare
În primul rând trebuie să recunosc că cea mai dificilă parte a traseului de 70 km pe care mi l-am schițat este călătoria prin capitală. Dimineața mai treacă-meargă, merg numai la vale până la periferie + e răcoare + mașini nu prea sunt. La întoarcere, însă, la starea mea de extenuare se adaugă cocktail-ul de gaze al șoselei Muncești care, deși se află în reparație, încă mai abundă în automobile.
Prima localitate prin care trec după ieșirea din oraș este Băcioi. Acest sat se află exact sub linia de decolare-aterizare a Aeroportului Internațional, cu alte cuvinte, dacă pista de decolare ar fi mai lungă, ea ar trece prin Băcioi. Pentru mine, eu fiind un păgân care nu fusese încă niciodată prin acele locuri, procesul de aterizare-decolare a avioanelor mi s-a părut de-a dreptul captivant. Cu părere de rău, deși avioanele erau destul de aproape de pământ pentru a-i vedea ferestrele cu ochiul liber (ei bine, în cazul meu, cu ochelari), aparatul meu foto nu a reușit să le prindă.
În prima zi am făcut ~24 km până în Străisteni (o aruncătură de băț de la Băcioi) și tot atâția înapoi, deci în jur de 50 km. Distanța asta o mai făcui o singură dată, de ziua mea la 19 ani, când am mers la vreo 20 km numai pe Poltava.
Peste al treilea deal
A doua zi, refăcut după călătoria până la Băcioi, am decis să văd ce e după deal. Am pornit la drum cu frânele slăbite și cu (cum îi zice la podnojkă în românește??) slăbită și ea, în speranța că acolo pe Muncești, după izvor, va fi deschisă vulcanizarea. Era închisă.
Ajungând lângă Străisteni, mă simțeam așa energic că nu am mai făcut pauză, am mers drept înainte să înfrunt dealul. A patra și foc! Nici 2 km nu făcui că din urmă mă claxonează poliția și semnalul lor specific. Întorc eu capul și observ un alai cu mașina de poliție în față și cu ambulanța în spate, un alai de.. cicliști. Mergeau desigur mai repede decât mine atât la deal, cât și, după cum aveam să observ mai târziu, la vale (ce pot să zic, bicicleta mea e de munte nu de curse; plus frâna nu era regulată și probabil mă încetinea). Deci.. m-au întrecut alaiuri de acest gen de vreo 10 ori, în intervalul de drum Băcioi-Horești.
A, da, Horești. Acela a fost primul loc de pe traseul meu în care am găsit umbră. Însuși satul e pe luncă, retras de la drumul național către Cimișlia. Eu am poposit la un market ai cărui 95% din cumpărători sunt viitori șașlîcari la crângul și lacul din apropiere. Am mâncat covrigi și am băut apă și pot să zic că nu știam că dacă bei apă foarte repede ea poate să îți iasă pe nas. Nu, nu mă umflase râsul.
Iar eu încă din Băcioi îmi spusesem: azi merg până la Răzeni. Bine am făcut că nu m-am oprit la Horești, pentru că Răzenii erau chiar peste deal (al treilea din călătoria mea).
Într-un final am ajuns la Răzeni. De acolo am zărit și drumul care mă așteaptă prin pădure să mă ducă spre Sagaidacul Nou și Porumbrei. Am ridicat nasul sus și [m]i-am spus: data viitoare te încerc și pe tine.
Aceștia au fost primii pași către obiectivul de a face 140 km într-o zi. Am calculat pe Google Earth distanța parcursă azi.. De aici de la Râșcani și până la Răzeni sunt 41 km. Deci 82 km în total, deci tot mai aproape de visul meu.
Foto? Checked!
PS1: Copiii din Răzeni mi s-au părut foarte educați. După ce m-au luat la întrebări de genul „Da’ voi mergeți și ziua și noaptea?” mi-au urat „Drum bun și mers cu plăcere”. Nicăieri nu mi s-a mai spus așa.
PS2: Sunt zămoși de vânzare pe drumul către Horești. Cu 14 lei am luat unul și l-am degustat acolo pe loc. Vânzătoarea a fost și ea vorbăreață.
PS3: Așa de mult încă n-am mers pe bicicletă cu mâinile în aer cum am mers azi înaintea coloanelor de cicliști
PS4: Umerii mă ustură de mor.
PS5: Voi faceți 140 caractere, eu 140 km. Prablemî, tvitterșiki? 😀
PS6: Dacă sincer, mă dor bucile.
Însemnări din discursul profesorului Harvey Molotch, profesor de sociologie la Universitatea din New York City.
În primul rând, precizez că apartenența etnică nu este caracteristică numai străinilor, celor care nu împărtășesc cultura noastră și spațiul nostru geografic (așa cum ne-am deprins noi să credem). Toți oamenii aparțin de o anumită etnie.
Etnocentrismul, opusul etnomultilateralismului, hai să-i spunem așa, reprezintă tendința individului de a considera valabil numai modul său de viață și al celor ca el. Omul este etnocentric când este predispus să califice ca ciudat, sau cel puțin lipsit de explicație rațională, comportamentul oamenilor din alte etnii. În timpul efortului de a gândi sociologic, este important să ne eliberăm de etnocentrism și să vedem comportamentul nostru și al altor oameni dintr-un punct de vedere comun.
Vom studia un exemplu binecunoscut de tradiție exotică: vaca în rol de ființă sacră în India. În primul rând, suntem la curent că pentru civilizația „vestică”, tratarea vitelor în acest mod este un fenomen neînțeles, astfel încât este ades calificat ca irațional. Trebuie însă să recunoaștem că vaca este:
1. un container mobil de lapte, în condițiile în care marea parte din populația Indiei nu își permite să dețină frigidere în care să păstreze acest produs proaspăt mai mult timp;
2. un furnizor prolific de carburant și îngrășăminte;
3. un mecanism de menținere a societății (explicarea acestui aspect este mai complexă și nu va face decât să distragă atenția de la subiect).
Omului contemporan civilizat încă îi e neclar cum aceste 3 puncte împiedică colectarea vitelor în ferme și creșterea lor după modelul vestic. Aici e momentul să căutam vaca noastră sacră.
Privind o sală de studenți, remarcăm că aceștia sunt distribuiți în bănci, așezați pe scaune, și ascultă discursul unui om aflat în picioare în fața lor. Suntem obișnuiți cu acest aranjament în așa măsură, încât atunci când îl vedem în oricare altă parte, suntem capabili să-l recunoaștem ca alcătuind o clasă de studenți. Întrebarea este: de ce studenții sunt așezați, dacă din punct de vedere medicinal această poziție este nefavorabilă dezvoltării musculaturii omului, mai ales la vârsta aceasta, și chiar conform codului bunelor maniere pe scaun trebuie să se așeze în primul rând oamenii în etate (adică profesorul, care de fapt stă în picioare)? Scaunul nu este cumva vaca noastră sacră? Și dacă exemplul acesta nu v-a convins, să analizăm scaunul veceului. Corpul omenesc este în așa mod construit, încât procesul de eliminare a fecalelor are loc mai ușor și mai ergonomic, dacă vreți, în poziția pirostrii. Cunoaștem probabil regiuni ale lumii în care scaunul pentru veceu pur și simplu lipsește, înlocuit fiind de o simplă gaură în canalizare. Scaunul pentru veceu contravine comodității omului de a-și deșărta mațele, cu toate acestea este modul civilizat de a executa activitatea respectivă. Dacă sfințirea vacii de către indieni mai poate fi explicată prin careva aspecte raționale de către noi, utilizarea scaunului pentru veceu de către noi cu greu va putea fi explicat de către indieni.
Exemplele cu diferențe între culturi încep de la utilizarea scaunului și încălțarea pantofilor și termină cu actul sexual, acesta fiind undeva perceput ca o ultimă limită a protejării spațiului intim, undeva ca o activitate zilnică care poate avea loc cu parteneri arbitrari.
Capacitatea de a înțelege și interpreta corect paiul din ochii altora (vaca indienilor) și de a recunoaște bârna din propriul ochi (scaunul nostru) pare a fi suficientă pentru a ne considera absolviți de etnocentrism. Exemplul următor deschide însă noi paranteze.
Sir James Cook, nu mai explic cine a fost, a aruncat ancora de două ori pe țărmul Hawaiilor (din start menționez că nu există mărturii scrise despre această călătorie a lui Cook în Hawaii). Când a pășit pentru prima dată pe pământul acestor insule, el și marinarii săi au fost întâmpinați cu deosebit respect de aborigeni, care i-au aprovizionat cu hrană, băuturi, adăpost, manifestații distractive, ba chiar și cu femei, pe tot parcursul aflării lor pe insulă. Peste aproximativ o lună, Cook a decis că e timpul să continue explorarea Pacificului de nord și a părăsit insula, însă a revenit în scurt timp pentru a-și repara una din corăbii, lovită de uragan. Când a revenit pe insulă, băștinașii au manifestat un comportament cu totul contrar celui cu care Cook se obișnuise, capturându-l pe acesta și asasinându-l.
Cândva prin anii lui de glorie, profesorul Marshall Sahlins (a predat undeva prin Chicago) a explicat acțiunile întreprinse de aborigenii hawaiieni apelând la mitologia hawaiiană. Se pare, zice el, că James Cook a pășit pe insulă exact în perioada anului în care hawaiienii își idolatrizau zeul fertilității, Lono, astfel încât ei l-au luat drept Lono. Atunci când Cook a revenit pe insulă, iar această revenire nu era prevăzută de miturile locale, băștinașii și-ar fi dat seama că acesta nu este un zeu și l-au omorât, așa cum ar fi făcut cu orice străin non-zeu.
Profesorul Gananath Obeyesekere de la Princeton a respins explicația larg acceptată a lui Sahlins. El presupune că aborigenii hawaiieni nu au fost influențați în acțiunile lor de mituri și careva zeități, ei pur și simplu au răspuns violent la un act violent al echipajului lui Cook (care ar fi ucis un băștinaș pentru că acesta ar fi sustras un bun de pe corabia lor; acești aborigeni formau o societate cvasi-comunistă, în care bunurile erau comune și acel biet hawaiian care a fost ucis și-ar fi însușit obiectul buclucaș din același principiu). „Deci poate dumneata, domnule Sahlins, ești cel care se lasă influențat de mitologie, sau mai bine zis, de stereotipul că albii sunt implicit percepuți ca superiori/zei de către ăia primitivi?”, cică a zis Obeyesekere.
Deci, după cum am spus, mai este un criteriu care confirmă renunțarea individului la la etnocentrism, criteriul pe care nu l-a trecut Sahlins. Și el se numește: cât de departe putem merge cu presupunerile?
Paranteza o las deschisă.
De data asta am avut foarte mult timp la dispoziție: de la mijlocul lui martie până la 1 aprilie, apoi încă o săptămână pentru că unii profesori erau plecați într-o conferință careva.
Ideile nu au întârziat să apară: primul lucru la care ne-am gândit a fost să facem un film care să rămână în memoria spectatorilor și care să ne reprezinte. Câteva zile ne-am rotit împrejurul conceptului de superchiperi, care urma să fie o echipă formată din 5 băieți năstrușnici până la refuz; fiecare dintre ei au făcut câte ceva hazliu pentru ca să devină superchiperi, iar după ce s-au adunat în această echipă, pregătesc lovitura cea mare: o păcăleală de 1 aprilie pentru toți profesorii de la informatică. Nu intru în detalii 🙂
Era relativ târziu când am realizat că ideea respectivă va necesita mai mult efort decât ne putem permite, dar ne-a salvat faptul că spectacolul a fost amânat. Atunci am hotărât că am putea pune în film secvențele filmate la ore. Deși inițial am vrut să includem numai secvențe cu colegi (de genul Vasea la tablă sau Andrian învârtește mouse-ul), am înțeles că va avea cu mult mai mult efect să intre și profesorii în joc. A mai trebuit doar să ne gândim cum să legăm toate aceste momente și scenariul filmului era gata.
Acum, a rămas problema lungimii filmului. Avem o anumită experiență în domeniu datorită filmului de Dragobete de anul trecut, pe care l-am „lungit” din contul unor umpluturi de genul lecției de educație fizică și a mersului pe jos. De data asta umplutura a devenit laitmotiv în film – șirul de fotografii ale grupei. Suntem anul IV, luni, 11 aprilie, e ultima zi din viața noastră când mai facem perechi la CFBC, și am adăugat fotografiile în film mai mult pentru noi, ca să ne amintim peste ani de acești ani formidabili.
Deși ziceam că am avut mult timp la dispoziție, pentru realizarea filmului am cheltuit nici mai mult nici mai puțin de 2 zile (montaj) + o seară (filmări), mai puțin chiar decât precedentul nostru film. Cel mai mult timp am lucrat fără mouse (cu touchpad-ul), apoi cu un mouse la care butonul stâng nu lucra, la un calculator cu grafică defectă (al meu :D) și am avut norocul ca circumstanțele astea să nu afecteze calitatea filmului.
Prezentarea a fost pe măsură, aplauzele cele mai furtunoase au fost pentru noi, deși în sală erau cel mult zece elevi din 0708. Publicul a apreciat mișcările profesorilor, dar mai ales declarația noastră că „suntem, probabil, în cel mai tare colegiu din lume”. Din păcate, nu am reușit să văd reacția profesorilor amintiți în film (numai dl. Zatîca, profesorul în cămașă albastră, s-a rezumat la apelativul de „draci” xD), dar după ce aflu revin cu un update.
Personal, trebuie să mai adaug că am reușit să bag în filmuleț tocmai două cântece hardstyle, din totalul de patru, unul din ele a devenit melodia-temă a filmului (Zany & Dv8 – Nothing Else Matters). Celălalt apare atunci când Andrian învârtește mouse-ul (The Overminds – Move It; deși am putut alege versiunea originală a cântecului, am pus-o totuși pe asta datorită dinamismului ei). Apropo de Nothing Else Matters, s-a dovedit a fi o melodie numai bună de pus la demonstrări de fotografii (slideshows), datorită faptului că o secvență de beat-uri conține 3 beat-uri, în timp ce un cântec hardstyle ordinar conține 4, ceea ce ar fi fost prea mult pentru o fotografie în demonstrarea noastră, iar restul cântecelor n-au acel ritm profund și ușor sesizabil.
Sperăm că a plăcut, pentru că noi nu ne putem sătura de privit… Va fi o amintire pe cinste, cu atât mai mult că experiența de creare a unui film nu se uită niciodată.
Giku Promitt - Blog 