Nu știu dacă e ceva
Care m-ar putea făcea
Să cunosc necaz mai mare
Decât lacrimile tale.
Când văd chipul tău senin
Otrăvit de trist venin,
Plâng și eu și mi se pare
Că și soarele dispare.
Mamă, eu voi fi cuminte
Și vei fi mândră de mine.
Nu vreau viață-ndelungată,
Vreau să nu plângi niciodată!
(ediție „de la persoana I”)
VitalyZD ar cuceri-o pe Irina?
M-am ciocnit azi de destăinuirea unei prietene-consătence-jurnaliste-filozoafe-poete-fete_din_alea_de_admirat, că se identifică cu eroina din acest articol. Articolul a fost ușor digerabil și a răspuns la multe întrebări de-ale mele, dar mi-a și deschis câteva. Printre ele se numără (și autoarea n-a riscat să răspundă) de ce bărbaților le este incomod să se afle în „minoritate de semnificație” în relația de cuplu.
Neavând alte planuri pentru această seară de sâmbătă și fiind bine odihnit, m-am trezit la un moment dat că sunt în căutarea unui răspuns la întrebarea dată. Mi-am zis atunci, cel mai bine ar fi să-mi imaginez propria mea reacție la vederea unei fete frumoase, despre care mai știu și că e deșteaptă.
M-am închipuit atunci la o zi de naștere, unde pe unii din invitați îi cunosc, iar pe alții nu, și printre acei pe care nu îi cunosc se numără o fată cu caracteristicile de mai sus. Dorința de a o cuceri apare imediat în subconștient, iar eu, fără să vreau, încep a dezvolta scenarii de „atac”. Știți ce scenarii îmi vin în minte? Numai de alea fantastice. Mă găsesc în confruntare cu tendința de a urma un model de succes, preluate dintr-un film sau o istorioară careva. Realizând că scenariile sunt irealizabile, renunț și încep a alcătui la un toast pentru omagiat.
Revenindu-mi din reverie, am găsit două motive ale retragerii mele din „atac”. În primul rând, purul spirit bărbătesc de a avea totul sau nimic, așa-zisa alergie la eșec. Dar asta nu e o noutate. Noutatea e în al doilea rând: mi-am dat seama cât de mult mă simt tentat să urmez modelul unor oameni de succes, ignorând faptul că oamenii ăia au avut succes în cu totul alte circumstanțe și chiar și soarele era în alt loc pe cer atunci când femeia a cedat în fața „atacului” lor.
Comportamentul lui VitalyZD e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru VitalyZD. Comportamentul meu e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru o fată.
Dar stăpâne, de unde știi cine intră și cine nu? Nu ăsta e sensul alegerilor?
Vor intra cei care au fost și până acum. Și eu nu vreau să-mi bat capul despre oameni care cred că e OK să primească 2.000 de lei pentru o ședință atunci când lumea lucrează pentru acești bani trei săptămâni pe lună și le ajunge numai pe trei zile, și mai și umblă cu mașini scumpe atunci când troleibuzul nostru e cel mai ieftin din Europa și totodată inaccesibil financiar pentru jumătate din pensionari.
Știi, e ușor de criticat.
«Știi, e ușor de criticat» — asta tot e o critică. Ibala.
Am trecut prin atât de multe etape de luare de atitudine ultimele săptămâni… Mi-am schimbat sistematic opinia despre oamenii bogați, despre tipii religioși, despre care e sensul vieții și despre cum trebuie de crescut copiii. Unele schimbări de curs a luntrii gândirii mele prin mlaștinile filozofiei au fost influențate de factori externi, foarte diferiți între ei. De exemplu, și acesta este un exemplu recent, o domnișoară de 23 de ani a ținut să mă contrazică în momentul în care îi desfășuram ideea mea despre cât de important este ca tinerețea să ți-o petreci necăsătorit. Ea, spre deosebire de mine, s-a arătat entuziasmată de șansa de a avea un copil la 25 de ani și mi-a demonstrat că angajarea într-un mariaj nu înseamnă numaidecât sfârșitul lumii, că în timpul căsniciei viața poate fi la fel de dulce, mai ales că ai alături un suflet-pereche cu care să împărtășești experiențele minunate prin care treci.
Suna a cerere în căsătorie.
Dar nu despre asta am decis să scriu azi, 13 septembrie 2012, de ziua colegului meu Ion, în ziua în care din cauza repoziționării obiectelor de mobilier în oficiu am rămas fără masă de lucru pe două zile.
Ziceam că ultimele săptămâni mi-am schimbat de multe ori percepția despre lume, iar percepția mea despre lume se rezuma la cunoașterea a ce e rău și ce e bine, cine face bine și cine face rău, cine merită să trăiască și cine degeaba trăiește.
Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg ceea ce e atât de simplu: oamenii sunt diferiți. Diferiți fiind, au cu toții viziuni diferite asupra lumii înconjurătoare. Ceea ce pentru unii e „jos”, pentru alții, care stau în mâini și cu picioarele în aer, e „sus”. Ceea ce într-o societate reprezintă o obișnuință, în altă societate este interzis. Ideea despre diferitele puncte de vedere este atât de universală, încât ea poate fi redusă la o singură afirmație, alcătuită de un oarecare mustăcios în secolul trecut: „Totul este relativ”.
Da! Acesta este adevărul absolut. Nimic în lume nu face excepție de la această regulă, deci acesta este adevărul absolut.
Ups… am spus absolut? Cum rămâne cu „Totul este relativ”? Afirmația aceasta, atât de adevărată, o fi unica excepție? Nu aș zice, pentru că mustăciosul a zis „Totul este relativ”, nu „Totul este relativ, în afară de acest enunț”.
Pentru cei care s-au rătăcit în litere: în lume totul este relativ, într-atât de relativ încât însăși proprietatea acestui tot de a fi relativ este echivocă (deci relativă).
Stătea cu burta în trotuar,și cu inscripție pe carton la piept: «Ажутацимэ вэ рог сунтынсэрчинатэ ын а опта лунэ ши нам бань де мынкаре ши хэйнуце. Сэ вэ айбэ Думнезеу ын пазэ»
I-am dat 5 lei. Altul i-o mai fi dat 5 lei, și tot așa femeia a scos-o cu chiu cu vai și și-a născut copilul. Micu a crescut într-un mediu foarte ostil, mama bea, tații beau și nu se interesează de educația lui. Copilul, în aceste circumstanțe, a ajuns repede în stradă. Tinerețea lui a fost o încercare chinuitoare, dar el, cărând lăzi pentru 50 de lei pe zi și păzind fel de fel de șantiere a supraviețuit până la vârsta de 22 de ani, când într-o bună zi mi-a salvat sora de la atacul unei haite de câini.
Poveste fictivă
De parcă s-ar fi înțeles, ambele domnișoare mi-au declarat că le-a fost ușor să învețe româna, dar le este foarte greu să se înțeleagă cu conaționalii noștri: în primul rând din cauza dialectului specific, depărtat binișor de limbajul recunoscutului Eminescu, iar în al doilea rând (aici am și un exemplu trist: un băiat din cămin mărturisindu-le colegilor săi cum „a fost ieri la discași și o zamutit cu o tiolcă” plus încă niște activități 18+) din cauza aruncării, iarăși de către conaționalii noștri, a rusismelor și calchierilor din rusă în exprimarea cotidiană, cu o poftă de nedescris și chiar cu o oarecare mândrie specifică celor care știu o limbă străină într-un colectiv în care cunoașterea limbilor străine este mai apreciată decât cunoașterea propriei limbi.
Pentru mine, eu afirmându-mă ca băgător avansat de picioare în toate subiectele de mare interes, ca politica, religia, chestiile legate de etnie etc. (iar uneori și în subiectele de interes personal, cum ar fi cursul propriei mele vieți), paradoxală este indignarea pe care o manifestă tinerii unioniști cu camerele de luat vederi în rucsac față de primirea pe care vânzătoarele le-o fac în magazine, farmacistele în farmacii, iar taximetriștii în taximetre. La acest moment, în mintea cititorului atent proverbul cu paiul și bârna probabil a apărut deja în setul de analogii pe care creierul omului le face în timpul citirii. Eu însă scriu aici nu pentru a îndemna tinerii unioniști să aprecieze dimensiunile paiului versus dimensiunile bârnei; îi invit să caute în mintea lor limpede o modalitate de a privi lucrurile altfel decât „Все пидорасы, а я — д’Артаньян”, cu alte cuvinte, o modalitate care să nu excludă învinovățirea propriei persoane. E probabil și cazul microbuzelor, împotriva cărora se manifestă majoritatea tinerilor unioniști, dar pe care le așteaptă cu mâna la gură seara la 11 întorcându-se de la domnișoarele lor, acceptând orice condiții (legate de numărul de pasageri, limba vorbită de șofer, volumul radioului și viteză) numai să nu plătească de 20 de ori mai mult la taxi sau, Doamne ferește, să caute pe cineva la stație care este pornit în aceeași direcție, din același motiv, și cu care ar putea să partajeze prețul pentru călătorie.
Amu eu cu una din domnișoarele sus-numite zamutesc niște vstreci și o seară vorbim na narmalinom iazîke, altă seară na drugom narmalinom iazîke, și suntem fericiți cocoțați pe o roată spunându-vă povestea toată :Р
PS1: Pe cei care se recunosc în sintagma „tineri unioniști” și vor să mă pedepsească pentru această apreciere pripită, neargumentată și provocatoare (o, da, cuvântul ăsta ultimul care cu „p” e la modă ultima vreme, since Bălți) îi rog să-și țină roșiile și ouăle în mâini pentru a le arunca în blogherii care vor ieși după mine pe scena monitorului lor. Vă spun sincer că am vrut să vă numesc „tineri patrioți” dar m-am temut să nu vă înfurii mai tare, dată fiind revendicarea de către urmașii lui Șelin a acestui titul. „Tinerii unioniști” era pe locul doi în lista apelativelor cu care îmi permit să vă numesc, urmat de „studenți neliniștiți” pe locul trei.
PS2: (Ce aș fi scris dacă aș fi avut un stil de scriere obișnuit sau dacă eram în clasa a 6-a, la nivelul căreia ești dacă n-ai înțeles până în acest moment ce mesaj am intenționat să transmit prin acest eseu) Atât timp cât noi vom folosi limba lor în comunicarea cu noi înșine, să nu ne plângem că ei folosesc limba lor în comunicarea cu noi.
Am rămas atât de decepționat! Din toate trăznăile pe care ar fi putut să le facă a ales să-și reia, pur și simplu, mersul! Putea să arunce cu ceva în poarta de alături, putea să strige „Aleluia” în gura mare, putea, nu știu, să se ia după un câine, să-l fugărească bine și apoi, obosit de tot, să adoarmă lângă el! Afurisitul a ales cea mai simplă, umană și civilizată metodă de a fi nebun: banala continuare a mersului!
Într-o lume nebună, care se învârte în jurul propriei axe mai repede decât reușim noi să observăm, chiar și nebunii se poartă normal! Tendința omului ajuns la nebunie, la starea pe care o admir cu atâta entuziasm, de a-și relua în modul cel mai banal mersul după o oprire promițătoare este absolut nocivă omenirii. Or nebunul este un artist în adâncul firii, iar reluarea aia catastrofală la care am fost martor azi e ca un „X” tras la nervi deasupra unui tablou excepțional aproape finisat.
Ești un actor ordinar pe scena lumii. Dacă faci ceva la care nu se așteaptă nimeni (te oprești), dar toți stiu ce vei face în secunda următoare (îți vei relua mersul) și tu ești atât de amabil să le satisfaci așteptările (îți reiai mersul), în loc de a înfrumuseța piesa cu o improvizare (fugărești câinii), înseamnă că ești un actor jalnic și vei rămâne neobservat pe această scenă în această piesă minunată, numită ocazional „viață”.
Dragă necunoscut, permite-mi să-ți cataloghez jocul actoricesc ca jalnic și să-ți spun că o să te uit a doua zi.
A.S.: În primul rând, îmi cer scuze de la cei care au așteptat articolul ăsta pe 12 seara și îmi mai cer scuze și de la cei care se așteptau la 140 km din partea mea.
TL;DRAm reușit! Am reușit! AM RE-U-ȘIT!
PreliminariiCeva timp în urmă mi-am stabilit un obiectiv al verii: să fac 140 km pe bicicletă într-o singură zi. Primele încercări au avut loc pe 23 și 24 iunie, când am vizitat Băcioii și, respectiv, Răzenii.
Distanța și starea drumurilorAm adunat un total de 137,3 km = 69,5 km tur + 67,8 km retur (diferența este explicată ceva mai jos). De-a lungul traseului ales am avut parte de tot soiul de drum: de la asfalt ca oglinda până la drumuri de pădure și prundiș, prundiș, prundiș. Vreo 45 km am mers pe drum betonat (ce să mai ceremoniem, betonkă), cam 4 pe drum de țară (cam ca ăsta) și restul pe prundiș. Dacă să rotunjesc aici o listă de localități prin care am trecut, acestea sunt:
În listă avea să apară și satul Porumbrei, dacă nu găseam cu o zi înainte de plimbare o scurtătură între Sagaidacul Nou și Sagaidac. În genere, dacă mă întrebați ce impresie am despre drumurile pe care le-am colindat, pot să zic că mi-a plăcut foarte mult lipsa aglomerației rutiere: nici pe magistralele late nu simțeam mirosul de toxine, așa cum îl simt în Chișinău chiar și pe malul iazului nr. 4 de la Rîșcani.
OameniiÎn Selemet am stat cel mai mult (de fapt, pe cine mint — numai în Selemet am și stat, altfel m-am oprit numai în Sagaidac să iau apă și în Răzeni să mănânc ceva) și tot aici mi-am făcut cele mai luminate impresii. Satul era în plin târg de duminică: de-a lungul străzii principale erau așternute rânduri de haine și obiecte gospodărești, unde și unde ceva păsări și, desigur, o mașină cu butoaie (după cum am și presupus, de la Ulmu). Iar cumpărătorii mergeau — pe ce credeți? — pe biciclete! Eu niciodată n-am crezut că voi găsi în Moldova un loc în care spiritul eco-friendly al olandezilor să fie atât de reușit preluat. Mic și mare pe bicicletă, cu marfă sau fără; un bărbat își ducea soția pe „aist”-ul său. În sfârșit mă simțeam în largul meu!
Răzenenii mi-au mai demonstrat o dată că sunt oameni gospodari: cât timp am stat lângă mini-marketul de la marginea satului să-mi „reîncarc bateriile”, n-am auzit niciun reproș șoptit la adresa mea de la băieții care-și petreceau duminica cu o bere lângă magazin (și vă asigur că, cel puțin în satul meu, astfel de vorbe nu numai că ar fi fost spuse, ci spuse tare). Apropo de market, am fost surprins să nimeresc într-o mini-„Linella” după ce-am intrat pe ușă; totul organizat ca într-un magazin orășănesc: scaner de cod de bare, o domnișoară la frigiderul cu mezeluri, dulap cu camere de păstrare (fără chei!; probabil pentru că în acest sat nu se fură).
De-a lungul drumului am luat vorbă cu trei oameni.
PloaiaSemne de ploaie observasem încă de draga dimineață. Toată ziua a fost răcoare, vremea rece mi-a permis să mă dezbrac abia la 8:00 (cămașa) și 8:30 (pantalonii). Și oricum nu pot să zic că nu mi-a fost frig: la un moment dat îmi frecam genunchii unul după altul (cunosc riscul de expunere a articulațiilor la temperaturi scăzute: după 40 de ani se poate de ajuns la cârjă). Ploaia însă a început la un moment foarte oportun mie: părăsisem deja Selemetul, părăsisem deja ultimii kilometri de drum de țară (la Sagaidacul Nou), care mi-ar fi dat bătăi de cap dacă erau de traversat pe ploaie. A început să ploaie când am intrat în Răzeni și mi-am luat modestul prânz (chefir și pâine). Deși în adâncul inimii speram că ploaia nu va ține mult, eram pregătit, cel puțin moral, de orice intemperii.
„Aha, stai să vezi”, a zis ploaia și, ca dintr-o dată, a devenit rece ca gheața. Dealurile sub ploaie păreau infinite, iar când mergeam cu viteză relativ ridicată la vale mi se umpleau ghetele de apă rece-rece (a fost nevoie de o oprire la șesul Horeștilor și la șesul Străistenilor pentru ca să-mi scurg apa din încălțăminte). Ploaia m-a obligat să schimb traseul prin Chișinău la întoarcere: în loc să intru iar pe bd. Dacia sau pe Muncești, am mers până la stația terminus a troleibuzului 10, pentru că știu că până acolo nu era nici vale nici deal, iar de acolo până la Circ e numai vale (și de la Circ până acasă e o aruncătură puternică de băț).
A avut ploaia și părțile ei pozitive. Până la Răzeni mergeam agale, voiam tot mai des să mă opresc și căutam o viteză tot mai ușoară pentru roata din spate. Dar să vezi ce sprinten eram când am simțit răcoarea picăturilor pe piele. Mi-a trecut oboseala, mi-a trecut tot, a rămas numai dorința insistentă de a ajunge cu bine acasă.
AftermathAm făcut 137,3 km (de facto ~139, deoarece am mai hoinărit prin Selemet și, până la urmă, hai să lăsăm 140 pentru arhive) în 9 ore și 50 minute. Am văzut 9 localități, 5 din ele pentru prima dată. Am mers două ore prin ploaie. Am discutat cu oameni care au de spus istorii interesante. Am văzut un sat în care fiecare al doilea mijloc de transport e bicicletă. Am văzut dealuri, văi, în total 8 orizonturi diferite. Deasupra Băcioilor ateriza iarăși un avion. Nu voi uita niciodată această primă reușită din viața mea. Nu voi uita niciodată cum legam dimineața trandafirul de rucsac și gropițele din obrăjorii ei.
Galerie de imagini
