Sâmbătă, în parcul Rîșcani

13 11 2010

Stau în parc.

E sâmbătă, soare, acces la Intern(w)et am, lumea împrejur e liniștită și copiii zburdă vesel.

Două fete discută pe banca alăturată despre prietenul lor comun.

Pe drum trece un Audi Q7 din țeava de eșapament a căruia iese fum mai mult decât ar fi normal.

Doi bătrâni joacă șah pe o bancă puțin mai îndepărtată, unul din ei zice „șah-mat” și celălalt oftează indispus.

Un băiat se joacă cu mingea cu tatăl său, dar acesta din urmă o scapă și mingea ajunge în drum, unde este spartă de un camion.

Doi bătrâni se ceartă din cauza că unul din ei s-a așezat pe o bancă. Situația se încinge dar se încheie frumos, cu un „Dumnezeu mă-ti”. Frumos, pentru că cei doi se ciondăneau în rusă, dar uite că au terminat în română.

O mamă își plimbă bebelușul cu căruciorul, și dintr-o dată îi sună celularul. Ea dă să-l scoată din buzunar, și sloboade căruciorul, care se îndreaptă la vale spre drum. Din fericire, se oprește în alt cărucior (în care din nefericire se găseau doi gemeni), pe care-l răstoarnă.

O companie de băieți îmbrăcați lejer fac skateboarding. Unul din ei, în încercarea de a sări peste niște scări, cade și-și rupe un picior. Prietenii săi constată două circumstanțe ale evenimentului: 1. i-a bătut soarele în ochi; 2. în loc să se deplaseze la vale, se deplasa la deal.

Un cuplu de îndrăgostiți este atacat de un stol de porumbei, în momentul când au deschis un pachet de semințe de floarea-soarelui. Tânărul a rămas nevătămat, dar prietena lui a ieșit din ispravă cu răni serioase în locurile unde erau cerceii, brățara și, mai ales, colierul. A, da, și a rămas fără degetul inelar.

Un avion cu patru motoare fumegânde se înfige în clădirea de lângă parc, a cărei construcție a început pe 07.07.07 iar inaugurarea a avut loc pe 10.10.10. În urma coliziunii nu rămâne nimic nici din avion, nici din clădire. Oamenii, speriați, fug care și încotro.

O fată se uită dulce la mine. Ea n-a fugit nicăieri, a rămas, ca și mine. Iar eu îmi întorc capul, pentru că în același moment pe ea cade un asteriod.

Îmi închid laptop-ul și plec acasă.





Vechiul terminal

24 05 2010

Azi, 23 mai 2010, am fost într-un loc pe care demult visam să-l vizitez, situat aproape de terminalul Aeroportului Internațional Chișinău, și anume clădirea vechiului Terminal. Mulțumiri Lenei, care a fost atât de drăguță să mă însoțească în această călătorie. 😀

Vechiul terminal se află la o distanță de cca. 500 m spre oraș față de cel nou. Nu știu când a început să funcționeze, nu e indicat nici pe pagina informațiilor generale a saitului Aeroportului Internațional Chișinău. Cert e că a fost înlocuit în 1970 de terminalul actual, pe atunci mic și el, dar care a beneficiat de lucrări ample de reparație la sfârșitul secolului.

La ușile vechiului terminal stă liniștit un lacăt, care probabil își anunță sie însuși câteodată când decolează sau când aterizează un avion. De la fosta clădire lipsesc azi scările (sic!) și turla de deasupra. Și ceasul; dacă nu mă greșesc, în imaginea veche văd un ceas deasupra ușilor, acum acolo stau două proiectoare.

Vechiul terminal azi

Vechiul terminal Chișinău, 23 mai 2010

În fața terminalului e destul spațiu, și este folosit azi la fel ca și odinioară: ca parcare. Apropo, o informație care poate prinde bine automobiliștilor cu drum la aeroport: parcarea asta e fără plată, spre deosebire de cea din fața terminalului actual, ca să nu mai vorbesc de terminalul V.I.P., iar de la ea până la terminalul actual nu sunt decât 500 m, așa că nu ezitați să economisiți ceva bani, pentru ca deopotrivă să vedeți ce însemna pentru Chișinău aeroport pe timpul părinților / buneilor voștri.

Urmând legătura aceasta, veți putea vedea cum arată din satelit amplasarea terminalului vechi față de cel nou. Apropo, doriți o mini-galerie foto? Poftiți 😉

Uși închise

Lacăt la ușă

Terminalul actual

Terminalul actual, pe ploaie

Turnul de control

Ceea ce eu cred că e fostul turn de control

TU-134

TU-134, devenit ultima vreme simbolul Aeroportului Chișinău

Atribuire imaginea nr. 1: wikimapia.org. Autor neidentificat.
Restul imaginilor îmi aparțin și le eliberez în domeniul public.





Troleibuz cu TV

22 05 2010

Fiindcă erau destule locuri în troleibuz, mi-am permis să mă așez pe un scaun mai în față. Auzeam niște fluierături, și mă gândeam că e de la vreun copchil din spatele meu care pentru prima dată a văzut un fluieraș. Abia după ce taxatoarea a dispărut din fața mea, satisfăcută că și-a făcut datoria și față de mine, am observat un televizor de vreo 20”, prins de peretele cabinei șoferului, care arăta un desen animat din seria Minuscule, în care șeful unui grup de furnici și-l ghida prin fliuerături specifice. După ce s-a sfârșit episodul (nu avea cum să țină mai mult de cinci minute), am văzut, desigur, publicitate.

Pe dată m-a fermecat ideea unui TV în troleibuz. În sfârșit, pot să călătoresc în troleibuz și fără a simți nevoia de a privi pe geam. E o chestie foarte distractivă, informativă (am văzut și un spot de genul păstrați tichetul până la sfârșitul călătoriei, oferiți locul persoanelor în vârstă ș.a.m.d.) și, în plus, aduce bani buni în bugetul RTEC datorită minutului de publicitate pe care-l văd călătorii între două filmulețe. Am observat (sau mi s-a părut, sau a fost o coincidență…) că de data asta la stația terminus a coborât mai multă lume decât de obicei 🙂

Troleibuzul de care vorbesc are numărul 1232 și curcula azi pe ruta 10. Dacă observați un TV și în alt troleibuz, dați-mi de știre 😉





Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz

21 12 2009

În fapt, nu sunt un blogger de succes. Bloggerul de succes îmi imaginez că scrie despre lucruri interesante îndată ce are posibilitatea. Eu însă am întârziat cu aprox. o oră, ce ruşine..!

Astăzi mă întorceam de la modestul meu serviciu şi am ales, ca totdeauna, troleibuzul în loc de rutieră (ia să nu mă mai condamnaţi că-i zic rutieră). De data asta 14, nu 10 (de la Ştefan cel Mare la vale nu e nicio diferenţă între rutele ăstora două).

Şoferul mergea destul de prudent, toţi în troleibuz erau tăcuţi, ca după o zi de luni. Numai eu păream un pic mai senin (aflasem două noutăţi bune privind tezele). Troleibuzul a bucsat la un semafor, şi-a deschis uşile cu douăzeci de metri înainte de o staţie, a mers foaaarte încet, dar a mers. Până când nu s-a oprit de tot. Dacă număr bine, am stat vreo treizeci de minute acolo (ia să nu mă condamnaţi, că nu mă urc în rutieră decât mort). S-a format o coadă pufoasă de troleibuze, şi erau şi înainte, şi erau şi în urmă. Abia când am pornit am observat care era problema cu care se confrunta nu numai troleibusierul nostru. Iarna.

Drumurile s-au îngustat o dată cu venirea iernii, şi maşinile care odinioară parcau lângă bordură acum se odihnesc în mijlocul drumului, astfel încât sârmele de troleibuz nici nu stau deasupra lor, stau mult înspre trotuar. Antenele troleului pur şi simplu nu ajung la ţâţa lor, şi sar întruna.

Aşa s-a întâmplat că a sărit o dată pe atunci când ocoleam o maşină parcată rău-voitor, şi troleibusierul nu a putut restabili conexiunea în niciun fel. Atunci el a decis să purceadă la un gest gospodăresc, pur moldovenesc, care mi-a şters orice remuşcare faţă de faptul că am aşteptat atâta timp să se pornească troleibuzul. A smuls frânghia antenei problematice (adică cea care plutea în aer) ca să o poată fixa pe sârmă. Şi am continuat călătoria.

Dar ce călătorie! Troleibusierul nostru şugubăţ a lăsat vreo patru maşini fără antene radio, iar oamenii se uitau la frânghia slobodă şi jucăuşă la fel cum se uită copiii la avioane. După încă două reconectări (rezultat al depăşirii unor maşini puse de-a curmezişul în mijlocul drumului), troleibuzul m-a adus, în sfârşit, la staţia spre care trage orice troleibusier: terminus. Părăsind salonul îngheţat, am tras o privire, ca toţi oamenii, să văd cum arată noua construcţie a troleibuzului ZiU-9. Drăguţ, foarte.

Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz.





Noaptea prin inima capitalei

6 10 2009

Voiam să încep prin A ieşit ca întotdeuna…, dar nu prea mi-a reuşit, pentru că Sergiu nu iese chiar în fiecare seară din cinematograf.

A tras adânc aer în piept. Sesiză un miros inocent de benzen atârnând prin aer, şi i se păru cald. Şase octombrie şi cald.

O luă pe bulevard, n-are importanţă în care direcţie — oraşul noaptea este frumos peste tot. Privi panourile colorate cu fel de fel de reclame, contemplă Primăria iluminată în galben. Se opri să vadă unde e satul lui natal pe o hartă mare expusă pe un panou.

Se gândi ce frumoasă-i viaţa. Cât de bine se simte când vede un autobuz luându-se la întrecere cu un troleibuz, o rutieră oprindu-se în mijlocul drumului, un poliţist plimbându-se în cele două direcţii pe trotuar.

Văzu un ciclist. Zâmbi. Inima i se lărgi până la cinci ventricule de fericire. El tot are, lui tot îi place 🙂 Bicicleta lui a cunoscut toate localităţile din jurul satului său natal.

În această euforie, în acest acces de fericire, în aceste momente când viaţa i se părea mai scumpă decât aurul din corăbiile scufundate ale piraţilor, Sergiu scoase celularul şi purcese la scris. Privirea îi devenea din ce în ce mai calmă. Privea înspre ecran cu o seriozitate crescândă. Apoi termină de scris.

Salut iubito. Ma sinucid

Apoi zâmbi iar, ca şi cum ar fi scos telefonul doar pentru ca să vadă ora. Se repezi în stradă şi ieşi în întâmpinarea troleibuzului său preferat — un oarecare AKCM-321 cu podea joasă. Imediat îi veni în minte că a uitat să trimită mesajul.

Târziu!





Troleibusiera

2 10 2009

Să mă ierte Domnu’ că am îndrăznit să-i stâlcesc atât de tare denumirea profesiei — taxatoare —, dar s-o ierte şi pe ea pentru ce-a făcut azi.

Scundă, slută, slabă plus încă câteva determinative cu s. În a doua zi de octombrie, a doua zi în care chişinăuenii plătesc de două ori mai mult pentru biletul de troleibuz, troleibusiera noastră a vrut să oprească troleibuzul pentru… un nimic.

Mătăhănea din mâini, gesticula în acelaşi timp (da, îi reuşea!), şi-l tot mustra pe un biet muncitor care i-a prezentat, inocent, un permis din septembrie. Mie, care din toate sufletele din troleibuz eram cel mai aproape de victimă, mi s-au ivit două posibilităţi: ori scap omul din năpastă plătind pentru el (îmi rămăseseră exact doi lei în buzunar), ori cobor la următoarea oprire împreună cu dânsul în semn de protest şi solidaritate.

Dap’cum dară! La cât de nesuferit sunt, am inventat o a treia variantă şi am rămas locului până la oprirea mea.

Acum, scânteindu-mi în minte pac-pac-urile amortizatoarelor acelui troleibuz, o singură concluzie vreau să fac: dac-aş fi troleibusier, mi-aş gâtui troleibusiera!





Troleibusierul

1 06 2009

Zece?
Nu, douăzeci şi patru.
Zece?
Ei ba! douăzeci şi cinci.
Zece?
Huh, şapte…
Dar acum?
Zece!
În sfârşit! Ultima vreme troleibuzele 10 circulă cam greu şi câte două 🙂 De data asta tot au venit două odată la staţia de pe bd. Renaşterii. Mă urc, ce să fac…
Învălmăşeală, înăduşeală, înăbuşeală… dar toţi pasagerii veseli. Cum să fie trişti, dacă şoferul (troleibusierul) părea că s-a învăţat mai întâi să meargă pe motoretă de raliu şi apoi pe troleibuz!
Inerţia ne conducea ba spre spatele troleibuzului, ba spre cabina şoferului, dar de cele mai multe ori în lături. „Aoleu, nu mă călca!”, „Achităm taxa acolo la uşă” – în rest linişte. De fapt nu chiar în rest: mai era un moşneag care imita litera X la intrarea din spate şi tot striga atunci când se deschideau uşile: Nu năvăliţi, mă, că vine alt troleu din urmă!.
M-am coborât cu o staţie mai înainte şi am tras o privire la troleibuzul care chipurile mergea din urma noastră. Era. Şi era plin. Acolo se petrecea aceeaşi istorie. Numai că lipsea moşneagul de la intrarea din spate.