Schițe de aprilie

14 04 2013

(ediție „de la persoana I”)

VitalyZD ar cuceri-o pe Irina?

M-am ciocnit azi de destăinuirea unei prietene-consătence-jurnaliste-filozoafe-poete-fete_din_alea_de_admirat, că se identifică cu eroina din acest articol. Articolul a fost ușor digerabil și a răspuns la multe întrebări de-ale mele, dar mi-a și deschis câteva. Printre ele se numără (și autoarea n-a riscat să răspundă) de ce bărbaților le este incomod să se afle în „minoritate de semnificație” în relația de cuplu.

Neavând alte planuri pentru această seară de sâmbătă și fiind bine odihnit, m-am trezit la un moment dat că sunt în căutarea unui răspuns la întrebarea dată. Mi-am zis atunci, cel mai bine ar fi să-mi imaginez propria mea reacție la vederea unei fete frumoase, despre care mai știu și că e deșteaptă.

M-am închipuit atunci la o zi de naștere, unde pe unii din invitați îi cunosc, iar pe alții nu, și printre acei pe care nu îi cunosc se numără o fată cu caracteristicile de mai sus. Dorința de a o cuceri apare imediat în subconștient, iar eu, fără să vreau, încep a dezvolta scenarii de „atac”. Știți ce scenarii îmi vin în minte? Numai de alea fantastice. Mă găsesc în confruntare cu tendința de a urma un model de succes, preluate dintr-un film sau o istorioară careva. Realizând că scenariile sunt irealizabile, renunț și încep a alcătui la un toast pentru omagiat.

Revenindu-mi din reverie, am găsit două motive ale retragerii mele din „atac”. În primul rând, purul spirit bărbătesc de a avea totul sau nimic, așa-zisa alergie la eșec. Dar asta nu e o noutate. Noutatea e în al doilea rând: mi-am dat seama cât de mult mă simt tentat să urmez modelul unor oameni de succes, ignorând faptul că oamenii ăia au avut succes în cu totul alte circumstanțe și chiar și soarele era în alt loc pe cer atunci când femeia a cedat în fața „atacului” lor.

Comportamentul lui VitalyZD e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru VitalyZD. Comportamentul meu e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru o fată.

Carlin avea dreptate

  1. votez pentru cineva care precis intră – e în folosul celor care intră
  2. votez pentru cineva care nu intră – oricum ăia care au intrat au intrat și fără votul meu
  3. nu votez – vezi pct. 2

Dar stăpâne, de unde știi cine intră și cine nu? Nu ăsta e sensul alegerilor?

Vor intra cei care au fost și până acum. Și eu nu vreau să-mi bat capul despre oameni care cred că e OK să primească 2.000 de lei pentru o ședință atunci când lumea lucrează pentru acești bani trei săptămâni pe lună și le ajunge numai pe trei zile, și mai și umblă cu mașini scumpe atunci când troleibuzul nostru e cel mai ieftin din Europa și totodată inaccesibil financiar pentru jumătate din pensionari.

Știi, e ușor de criticat.

«Știi, e ușor de criticat» — asta tot e o critică. Ibala.

Reclame




Mergând pe Bodoni la deal

7 11 2012

Stătea cu burta în trotuar,și cu inscripție pe carton la piept: «Ажутацимэ вэ рог сунтынсэрчинатэ ын а опта лунэ ши нам бань де мынкаре ши хэйнуце. Сэ вэ айбэ Думнезеу ын пазэ»

I-am dat 5 lei. Altul i-o mai fi dat 5 lei, și tot așa femeia a scos-o cu chiu cu vai și și-a născut copilul. Micu a crescut într-un mediu foarte ostil, mama bea, tații beau și nu se interesează de educația lui. Copilul, în aceste circumstanțe, a ajuns repede în stradă. Tinerețea lui a fost o încercare chinuitoare, dar el, cărând lăzi pentru 50 de lei pe zi și păzind fel de fel de șantiere a supraviețuit până la vârsta de 22 de ani, când într-o bună zi mi-a salvat sora de la atacul unei haite de câini.

Poveste fictivă





Și-a reluat mersul

17 08 2012
Omul ăsta mergea pe stradă și vorbea singur. În mod sigur nu vorbea la telefon, avea ambele mâini ocupate. M-a plictisit repede mersul lui și mi-am reluat privirea în jos. La un moment dat l-am auzit oprindu-se și am ridicat instinctiv capul. Mă așteptam să își reia mersul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și ce credeți că a făcut? Și-a reluat mersul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am rămas atât de decepționat! Din toate trăznăile pe care ar fi putut să le facă a ales să-și reia, pur și simplu, mersul! Putea să arunce cu ceva în poarta de alături, putea să strige „Aleluia” în gura mare, putea, nu știu, să se ia după un câine, să-l fugărească bine și apoi, obosit de tot, să adoarmă lângă el! Afurisitul a ales cea mai simplă, umană și civilizată metodă de a fi nebun: banala continuare a mersului!

Într-o lume nebună, care se învârte în jurul propriei axe mai repede decât reușim noi să observăm, chiar și nebunii se poartă normal! Tendința omului ajuns la nebunie, la starea pe care o admir cu atâta entuziasm, de a-și relua în modul cel mai banal mersul după o oprire promițătoare este absolut nocivă omenirii. Or nebunul este un artist în adâncul firii, iar reluarea aia catastrofală la care am fost martor azi e ca un „X” tras la nervi deasupra unui tablou excepțional aproape finisat.

Ești un actor ordinar pe scena lumii. Dacă faci ceva la care nu se așteaptă nimeni (te oprești), dar toți stiu ce vei face în secunda următoare (îți vei relua mersul) și tu ești atât de amabil să le satisfaci așteptările (îți reiai mersul), în loc de a înfrumuseța piesa cu o improvizare (fugărești câinii), înseamnă că ești un actor jalnic și vei rămâne neobservat pe această scenă în această piesă minunată, numită ocazional „viață”.

Dragă necunoscut, permite-mi să-ți cataloghez jocul actoricesc ca jalnic și să-ți spun că o să te uit a doua zi.





Schiţe de mai

13 05 2010

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi „o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.





Bani de troleibuz

1 04 2010

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat „calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un „Ce mai faci”. „Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: „Stai demult aici?”. „De cinci minute”, urmă răspunsul. „N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. „Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.





Libertate

14 03 2010

S-a trezit dis-de-dimineaţă cu dispoziţia asta. Parcă nici nu era el; în viaţa sa nu a fost atât de bine dispus, atât de optimist faţă de sine, atât de zâmbitor şi luminos. Nu ascultase muzică (asta-i ridică de obicei dispoziţia), nu mâncase rodii (şi asta), şi nu-şi putea explica de unde sentimentul ăsta exagerat de fericire.

A ieşit repede afară, natura parcă tindea să-i împrumute carisma: soarele strălucea ca niciodată, pământul era verde-verde, cântau mii de păsări câte n-a auzit el până acum. Oamenii păreau veseli, nimic nu lăsa de înţeles că a mai rămas tristeţe în lume. Nici măcar norii de ploaie care se apropiau de peste deal nu erau în stare să umbrească soarele care-l alinta pe Ion.

A ieşit la toloacă. S-a aşezat pe iarbă. Aerul era îmbibat de miros de ploaie şi iarbă proaspătă şi insista să-i dea şi lui Ion să guste aroma caldă de început de vară. De pe toloacă se vedea foarte bine satul. Ion îl privea cu admiraţie. Nu-şi putea recunoaşte satul, era parcă mai primitor, mai moldovenesc ca niciodată. Se gândi la părinţi. Se gândi la iubită. Se gândi la Jurik, patrupedul său. Se gândi la colegi, la profesori, la vecini, la preşedinte, la toată lumea. Se gândi la toţi. Toţi erau de-ai lui. Pe toţi îi iubea. Era gata să strângă acum în braţe orice om care ar fi coborât pe cărăruşa de lângă toloacă.

Încă nu-şi putea explica de ce se simte atât de bine.

Începu să ţârţâre. Stropii cădeau măşcaţi şi rari, ca la început. Norii care odinioară abia se vedeau de după deal perseveraseră. Picăturile îl gâdileau pe Ion. De la fericire, starea lui a trecut la extaz. Ştia că dacă n-o să strige ceva, dacă n-o să-şi exteriorizeze gândurile care-l bombardau de când se trezise, o să piardă aiurea o zi, poate cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Se ridică în picioare. Undeva peste deal răbufni puternic un trăsnet. Desfăcu mâinile într-o cruce vie, ridică fruntea sus, aşa încât să vadă picăturile căzându-i drept în faţă şi strigă, din toate puterile, fără a-şi putea controla glasul:

SUNT LIIIIIIIBEEEEEEEEEEEERRRR!!!!!!

Era liber! Era în starea în care putea să mişte munţii, pentru că era liber! Pentru că nu ştia până acum, dar acum ştie — e liber şi poate să facă ce vrea. Poate să se bucure de viaţă aşa cum nimeni niciodată nu a avut ocazia. Poate să râdă mereu, să devină cel mai fericit. Poate să-şi împartă dragostea cu toată lumea, atât de multă încăpea în el în acel moment!

Stătea cu fruntea sus, şi cu mâinile întinse în părţi. Era alt om. Nu mai era Ion. Nimeni nu-i mai putea face nimic. De la extaz, trecu la o stare de euforie incontrolabilă.

Era liber.

În acel moment, un tunet grozav zgudui împrejurimile. Toloaca s-a luminat pe-o clipă. Primii au căzut genunchii. După aceea iarba fragedă şi verde a primit prietenoasă restul corpului.





A doua soţie

3 02 2010

Trecuseră două minute de când privea neliniştit în jos şi cinci de când se făcu tăcere. Ambii aşteptau acest moment, dar el credea că e unul extrem de important şi trebuie să-l chibzuiască. Nu a avut timp să se gândească mai devreme şi se gândeşte acum. Îşi tot roade pielea de pe palme cu unghiile, se încruntă, se descruntă, oftează. În sfârşit, ridică privirea. Dar tot nu ştie ce să spună. Ea nu e prea exigentă şi decide să nu-i alunge gândurile rupând tăcerea. Răbdătoare şi cuminte, dar şi cu un pic de curiozitate, îl încurajează cu privirea să spună ce are de spus. Păstrând încă câteva clipe de meditaţie, el în sfârşit deschise gura.

Pentru a o închide din nou. Îşi aminti cum a fost asta prima dată, atunci când stătea la fel de încurcat în faţa fostei soţii. Era exact ca şi acum, chiar şi luna era în aceeaşi fază. Atunci primi un „OK” atât de memorabil — l-a sărbătorit cu toţi tovarăşii de petrecere — şi totuşi nesincer, pentru că până la urmă a divorţat de ea. A spus mai întâi „bine”, apoi s-a răzgândit. „Aşa nu se face”, se gândeşte Răzvan acum.

După „analiza retrospectivă” asupra cazului cu fosta soţie, Răzvan deveni mai încrezător în forţele proprii. Luă aer în piept pe neobservate şi începu:
„Liliana… m-am gândit mult la asta, şi acum cred că e timpul…”
Liliana clipi emoţionată.
„E timpul să-ţi spun… ceea ce trebuia demult, ceea ce e atât de important pentru cuplul nostru. Dar promite-mi că, dacă n-o să fii de acord, o să pleci fără să spui nimic. Nu vreau să aud refuz la ceea ce voi spune.”
„Dar spune… Ce poate fi atât de nedorit încât să te refuz?”

Răzvan căzu în genunchi, îi luă palma în mână.
„Liliana”, o fixă cu privirea şi, cu un glas tremurând şi emoţionat, zise: „te rog… n-o lăsa pe mama soacră să se mute la noi!”

(Ferice de cei care au citit până la urmă)