Lecția 3: Cultură și etnocentrism (I)

18 05 2012

Însemnări din discursul profesorului Harvey Molotch, profesor de sociologie la Universitatea din New York City.

În primul rând, precizez că apartenența etnică nu este caracteristică numai străinilor, celor care nu împărtășesc cultura noastră și spațiul nostru geografic (așa cum ne-am deprins noi să credem). Toți oamenii aparțin de o anumită etnie.

Etnocentrismul, opusul etnomultilateralismului, hai să-i spunem așa, reprezintă tendința individului de a considera valabil numai modul său de viață și al celor ca el. Omul este etnocentric când este predispus să califice ca ciudat, sau cel puțin lipsit de explicație rațională, comportamentul oamenilor din alte etnii. În timpul efortului de a gândi sociologic, este important să ne eliberăm de etnocentrism și să vedem comportamentul nostru și al altor oameni dintr-un punct de vedere comun.

Vom studia un exemplu binecunoscut de tradiție exotică: vaca în rol de ființă sacră în India. În primul rând, suntem la curent că pentru civilizația „vestică”, tratarea vitelor în acest mod este un fenomen neînțeles, astfel încât este ades calificat ca irațional. Trebuie însă să recunoaștem că vaca este:
1. un container mobil de lapte, în condițiile în care marea parte din populația Indiei nu își permite să dețină frigidere în care să păstreze acest produs proaspăt mai mult timp;
2. un furnizor prolific de carburant și îngrășăminte;
3. un mecanism de menținere a societății (explicarea acestui aspect este mai complexă și nu va face decât să distragă atenția de la subiect).

Omului contemporan civilizat încă îi e neclar cum aceste 3 puncte împiedică colectarea vitelor în ferme și creșterea lor după modelul vestic. Aici e momentul să căutam vaca noastră sacră.

Privind o sală de studenți, remarcăm că aceștia sunt distribuiți în bănci, așezați pe scaune, și ascultă discursul unui om aflat în picioare în fața lor. Suntem obișnuiți cu acest aranjament în așa măsură, încât atunci când îl vedem în oricare altă parte, suntem capabili să-l recunoaștem ca alcătuind o clasă de studenți. Întrebarea este: de ce studenții sunt așezați, dacă din punct de vedere medicinal această poziție este nefavorabilă dezvoltării musculaturii omului, mai ales la vârsta aceasta, și chiar conform codului bunelor maniere pe scaun trebuie să se așeze în primul rând oamenii în etate (adică profesorul, care de fapt stă în picioare)? Scaunul nu este cumva vaca noastră sacră? Și dacă exemplul acesta nu v-a convins, să analizăm scaunul veceului. Corpul omenesc este în așa mod construit, încât procesul de eliminare a fecalelor are loc mai ușor și mai ergonomic, dacă vreți, în poziția pirostrii. Cunoaștem probabil regiuni ale lumii în care scaunul pentru veceu pur și simplu lipsește, înlocuit fiind de o simplă gaură în canalizare. Scaunul pentru veceu contravine comodității omului de a-și deșărta mațele, cu toate acestea este modul civilizat de a executa activitatea respectivă. Dacă sfințirea vacii de către indieni mai poate fi explicată prin careva aspecte raționale de către noi, utilizarea scaunului pentru veceu de către noi cu greu va putea fi explicat de către indieni.

Exemplele cu diferențe între culturi încep de la utilizarea scaunului și încălțarea pantofilor și termină cu actul sexual, acesta fiind undeva perceput ca o ultimă limită a protejării spațiului intim, undeva ca o activitate zilnică care poate avea loc cu parteneri arbitrari.

Capacitatea de a înțelege și interpreta corect paiul din ochii altora (vaca indienilor) și de a recunoaște bârna din propriul ochi (scaunul nostru) pare a fi suficientă pentru a ne considera absolviți de etnocentrism. Exemplul următor deschide însă noi paranteze.

Sir James Cook, nu mai explic cine a fost, a aruncat ancora de două ori pe țărmul Hawaiilor (din start menționez că nu există mărturii scrise despre această călătorie a lui Cook în Hawaii). Când a pășit pentru prima dată pe pământul acestor insule, el și marinarii săi au fost întâmpinați cu deosebit respect de aborigeni, care i-au aprovizionat cu hrană, băuturi, adăpost, manifestații distractive, ba chiar și cu femei, pe tot parcursul aflării lor pe insulă. Peste aproximativ o lună, Cook a decis că e timpul să continue explorarea Pacificului de nord și a părăsit insula, însă a revenit în scurt timp pentru a-și repara una din corăbii, lovită de uragan. Când a revenit pe insulă, băștinașii au manifestat un comportament cu totul contrar celui cu care Cook se obișnuise, capturându-l pe acesta și asasinându-l.

Cândva prin anii lui de glorie, profesorul Marshall Sahlins (a predat undeva prin Chicago) a explicat acțiunile întreprinse de aborigenii hawaiieni apelând la mitologia hawaiiană. Se pare, zice el, că James Cook a pășit pe insulă exact în perioada anului în care hawaiienii își idolatrizau zeul fertilității, Lono, astfel încât ei l-au luat drept Lono. Atunci când Cook a revenit pe insulă, iar această revenire nu era prevăzută de miturile locale, băștinașii și-ar fi dat seama că acesta nu este un zeu și l-au omorât, așa cum ar fi făcut cu orice străin non-zeu.

Profesorul Gananath Obeyesekere de la Princeton a respins explicația larg acceptată a lui Sahlins. El presupune că aborigenii hawaiieni nu au fost influențați în acțiunile lor de mituri și careva zeități, ei pur și simplu au răspuns violent la un act violent al echipajului lui Cook (care ar fi ucis un băștinaș pentru că acesta ar fi sustras un bun de pe corabia lor; acești aborigeni formau o societate cvasi-comunistă, în care bunurile erau comune și acel biet hawaiian care a fost ucis și-ar fi însușit obiectul buclucaș din același principiu). „Deci poate dumneata, domnule Sahlins, ești cel care se lasă influențat de mitologie, sau mai bine zis, de stereotipul că albii sunt implicit percepuți ca superiori/zei de către ăia primitivi?”, cică a zis Obeyesekere.

Deci, după cum am spus, mai este un criteriu care confirmă renunțarea individului la la etnocentrism, criteriul pe care nu l-a trecut Sahlins. Și el se numește: cât de departe putem merge cu presupunerile?

Paranteza o las deschisă.

Lecția completă (engleză, ~63 minute)





Ignorăm zi de zi lucruri minunate

28 02 2011

Washington DC, o stație de metrou într-o dimineață rece de ianuarie, 2007. Un violonist executa, discret, fără să deranjeze pe cineva și fără ca cineva să-l deranjeze, șase piese de Bach în 60 de minute. În acest timp, aproximativ 2000 de oameni au trecut prin stație, cei mai mulți fiind în drum spre serviciu.

După 3 minute, un om între două vârste a observat violonistul. Și-a încetinit pasul, s-a oprit, apoi și-a reluat drumul cu pași grăbiți.

După 4 minute, violonistul a primit primul dolar: o femeie i l-a aruncat în șapcă, fără a se opri, apoi a pornit mai departe.

La 10 minute de când a început muzicianul să cânte, un băiețel de 3 ani s-a oprit, dar mama l-a tras grăbită de mână. Copilul s-a oprit iarăși să privească violonistul, dar mama l-a tras mai tare după ea. Mergeau mai departe, dar copilul tot mai întorcea capul. Același lucru l-au făcut și alți câțiva copii, dar toți părinții lor, fără excepție, nu le-au permis să rămână în urmă.

La 45 minute de cântat încontinuu, numai 6 oameni se opriseră să asculte pentru scurt timp interpretarea. Vreo 20 aruncaseră bani în șapcă, și continuau să meargă indiferenți. Până la urmă, muzicianul a strâns 32 dolari.

Când a terminat, a revenit zumzăitul cotidian în locul acordurilor de vioară. A cântat o oră întreagă, dar nimeni nu l-a aplaudat și nu i-a manifestat recunoștință.

Violonistul se numește Joshua Bell și e unul din cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor. Ceea ce a cântat în metrou este una din cele mai dificile piese scrise vreodată, iar vioara cu care a lucrat costă nu mai puțin de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile mai înainte, același Joshua Bell susținuse un concert în Boston Theater, la care toate biletele fuseseră vândute la un preț mediu de 100 dolari.

Aceasta a fost o parte a unui experiment social organizat de Washington pentru a scoate la iveală percepțiile, gusturile și prioritățile oamenilor.

Dacă trecem pe alături de unul din cei mai mari muzicieni, care cântă una din cele mai fine piese muzicale scrise vreodată, la unul din cele mai frumoase instrumente, ar fi bine să ne întrebăm: Ce alte lucruri minunate ignorăm zi de zi?

Sursa: 9GAG





Bătrânețea în troleibuz

23 01 2011

Am luat astăzi troleibuzul 10 (de la aceeași stație ca și aici). Ora 7:20. Speram să nu-mi fie solicitați banii de călătorie (dimineața taxatorii sunt relativ leneși), dar n-a fost să fie. Taxatorul mi-a dat un bilet boțit, în mod clar nu era proaspăt rupt.

Dar nu-i pe asta.

Cu trei stații înainte de terminus, în troleibuz urcă un om în vârstă, l-aș estima la 55 de ani, înalt, cărunt, cu musteață la fel de căruntă. Purta o geantă de mărime medie și nu s-a așezat.

Biletul nr. 913666Mi-am amintit cum am mai călătorit o dată cu acest om. Atunci troleibuzul era plin, aproape ticsit, și eu am nimerit în apropierea imediată a omului acesta. N-am putut să nu observ cât de tare seamănă cu mine. Aceiași ochi, aceeași față trasă, aceeași înălțime. Același mers, aceeași privire. Mi-am imaginat că așa voi arăta la bătrânețe, și de aceea mi-l închipuiam pe acest om ținând în brațe doi nepoți… ca să mă văd pe mine însumi peste 40 de ani.

Interesant, ce viață duce acest om? E la fel ca mine? E total diferit? Are o căsnicie fericită? Sau suferă din cauza ei? Copiii îl vizitează săptămânal? Sau sunt plecați peste hotare și-i scriu doar de Crăciun? Este mulțumit de locul de muncă? Sau nu poate dormi liniștit din cauza stresului?

Judecând după fața lui obosită (dar, totodată, senină, vorbesc de acea seninătate pe care o veți observa pe fața oricărui bunic), cel puțin în două din aceste trei momente omul acesta nu este fericit. Urmează întrebarea… îi seamăn numai după fizic? Sau avem și o soartă comună?

PS: Numărul biletului de troleibuz primit în această dimineață (ăla boțit) e 913666.
PS2: Noaptea am visat ploaie de comete.





Cei șase (șapte)

17 10 2010

Mă mănâncă palmele deja de vreo 4 luni să scriu un articol despre Hardstyle aici, pe blog, în care să schițez clasamentul meu subiectiv al celor mai bune cântece, dar nu sunt încă destul de matur în această pivniță (privință). În schimb, sunt mândru să declar că am revenit pe blog, și asta în urma unor idei care mai de care, izvorâte din nimic altceva decât procesul meu de gândire la lucruri ce țin de viață.

Eu cunosc șase (șapte) oameni, fiecare din ei reprezentanți ai unui anumit tip de oameni. Am petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza felul lor de a fi, și în cele ce urmează îi voi clasifica discret de la cei mai buni la cei mai puțin buni.

  1. Omul care socializează cu oricine îi cade în cale și care este dispus să-ți arunce în față ce crede despre tine, astfel încât să nu stai mult pe gânduri. Își face dușmani, dar aceștia nu își păstrează statutul respectiv pentru foarte mult timp. Îți dă un sfat atunci când îl ceri și reprezintă echilibrul perfect între „râdem glumim” și o judecată matură. Prenumele lui se începe cu P
  2. Omul intelectual prin erudiție, nu știu dacă asta e sintagma corectă, cel mai corect ar fi să zicem că e omul de o educație ieșită din comun. Vorbește curat atât ca conținut al mesajului, cât și ca formă de convorbire; raportat la standardele locale, asta înseamnă că vorbește o română curată între moldoveni. Unicul lucru de care merită să-ți fie frică pentru așa soi de oameni este să nu cadă victimă „sistemului” plin de perfidie și invidie. Prenumele ei se începe cu I
  3. Când am scris în introducere — citez — „petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza”, am scăpat o minciună. Sau nu, haideți mai bine să considerăm că am expus totul corect, iar cazul de față este o excepție. Știu puține lucruri despre persoana de față, dar pe parcurs promit că aflu mai multe și încheg o analiză pe măsură. Prenumele ei se începe cu D
  4. Omul care poate deveni cu ușurință sufletul oricărei petreceri, care are în memoria sa atâtea cazuri și întâmplări pe care ai tot sta să le asculți. Apreciază ajutorul și îi place să mai tragă la măsea, pentru că acesta e unicul mod prin care își poate revărsa emoțiile pe care le stochează atâta timp cât e vesel. Prenumele lui se începe cu A
  5. Omul perfid prin aparență dar de omenie în interior. Tipul care ascunde în sine înțelegerea și toleranța și nu exteriorizează decât superioritatea lui față de subordonați. Despre acest om nu îmi pot permite să relatez prea multe, deoarece are un caracter foarte complex pe care dacă 1) aș fi psiholog 2) aș avea timp pe vărsate l-aș studia în detaliu, atât de interesant îmi pare. El încheie lista oamenilor de treabă. Prenumele lui se începe cu R
  6. Omul de o fățărnicie și toxicitate nemaipomenită. Știe cum să facă ca cei din jur să-i facă pe plac, și deși metodele lui bat grav la ochi, majoritatea dintre victime o ascultă. Ceea ce e mai grav e că afișează mereu [minut cu minut] aceeași față inocentă care ascunde caracterul său insuportabil de ochii unui necunoscător. Provoacă repulsie, și cel mai bine e să nu te legi deloc de el și în niciun fel. Prenumele ei se începe cu I
  7. Există și a șaptea categorie, citiți-o după literele îngroșate. Categoria asta nu trebuie descrisă în niciun fel; cu toții am întâlnit așa gen de oameni. Și nu mă refer la termenul de conotație sexuală, ci la cel de tipaj uman, parte a societății.

Probabil voi mai adăuga câte ceva la categoriile scrise. La categoria nr. 3 „probabil” nici nu trebuie de scris. Eu mă atribui categoriei nr. 5. Tu?





Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio

21 06 2010

De fapt, sunt un blogger de succes. Scriu despre ce vreau, când vreau, și datorită acestui fapt, mă consider un blogger de succes, în măsura în care „de succes” înseamnă pentru mine „oarecum liber”.

Astăzi, în zi de solstițiu, în plină zi cu soare, am aflat de la colege că sunt invitat la radio, de către profesoara de limbă română. Eu, entuziasmat după asistarea la prezentările de teză a unor buni prieteni de-ai mei, am zis că.. îmi pare rău, dragi ascultători, dar nu. Și atunci mi-am amintit de o zi în care eu eram clasa a IV-a și la școala noastră au venit de la Teleradio să ne ia niște „interviuri” pentru Ora copiilor. Trebuia simplu de zis ce ne place să facem ziulica întreagă și ce obiect ne e mai pe plac.

Îmi amintesc cu compasiune față de acel Giku cum plângeam că nu vreau și gata să vorbesc cu niște oameni străini și încă să mai știu că o să fiu auzit de alți copchilandri de seama mea. Și-mi mai amintesc că a doua zi chiar discutam cu mama, chipurile, poate mai bine totuși le spuneam la tantile celea câte ceva…

Ei bine, amintindu-mi de aceste clipe ale copilăriei, mi-am zis, și am strigat să mă audă și clasa, că eu MĂ DUC să dau reportaj. Și clasa a tăcut.

Spre seară m-am văzut în casa unui reporter de la RadioMoldova, împreună cu profesoara sus-amintită și cu doi colegi de facultate (nu de grupă), care erau gata, ca și mine, să susțină una și aceeași idee: la ce bun religia ca obiect în școală?

Acum, în premieră pentru blogul meu, o să fac trimitere pentru informații în surse nedisponibile online. Vreau pur și simplu să ascultați de sine stătător ce-am discutat noi acolo. Emisiunea „Repere sociale”, RadioMoldova, fiecare sâmbătă, 20:00.

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio.





Schiţe de mai

13 05 2010

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi „o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.





Calmante şi descalmante

20 01 2010

Am încercat azi să-mi frec rănile cu o „sesiune” de hardstyle. Un hardstyle mai simplu, nu prea ridicător de pe scaune, mai lejer. Şi nu mi-a reuşit decât parţial. Până la urmă, am fost nevoit să deschid o pagină pe care şi scriu acum.

Mi-am promis că articolul cu troleibuzul va fi ultimul despre tine. Nu mă pot ţine de cuvânt. Atunci încă nimic nu era terminat şi, în genere, am impresia că orice lucru care se începe pe Pământul ăsta nu se mai termină. Chiar dacă vedem cu ochii noştri cum se termină, el ne rămâne sub formă de amintiri şi consecinţe.

Apropo de hardstyle, „The hardstyle made me…”

Acum mă doare că trebuie tot mai des să primesc privirile tale care parcă mă obligă să-ţi dau o explicaţie la tot ce s-a întâmplat. La toate schimbările mele de atitudini şi la toate acţiunile întreprinse. Şi eu, eu nu sunt capabil să le dau. Totul a fost natural, neregizat, am spus odată că viaţa e frumoasă ca un film, dar pe lângă coincidenţe specific aici că ea are şi întorsături neaşteptate, o doză în plus de dramă în filmul vieţii mele, privit cu pop-cornul în poală de către lume.

Acum iarăşi apropo de hardstyle, îmi răsună în urechi „Showtek will be fucking up your mind”.

Şi ştiu că trebuie să-ţi spun ceva, să-ţi spun că nu am fost vinovat, dar am fost egoist, am fost irealist, am fost visător, scuză-mă că am fost, calitatea asta nu mă prinde. Să ştii că mâine o să mă trezesc şi o să-mi zic că n-am rezolvat nimic prin scriptura de aici şi că mai bine nu polemizam. Dar emoţiile de moment sunt uneori mai de luat în seamă decât cele relativ fixe.

Ca o concluzie, trebuie să ţii minte… eu nu sunt omul care să uite oamenii cu care a avut ocazia să comunice şi să-şi petreacă plăcut timpul. Oricând şi oriunde, spune-mi că vrei să mă vezi şi eu voi zice da.

PS: Ce-am scris cu italic nu se referă la nimeni şi, cu atât mai mult, nu la tine. Eu pur şi simplu ascultam un playlist calitativ. Oricum, terapia prin hardstyle nu o recomand nimănui…