Mergând pe Bodoni la deal

7 11 2012

Stătea cu burta în trotuar,și cu inscripție pe carton la piept: «Ажутацимэ вэ рог сунтынсэрчинатэ ын а опта лунэ ши нам бань де мынкаре ши хэйнуце. Сэ вэ айбэ Думнезеу ын пазэ»

I-am dat 5 lei. Altul i-o mai fi dat 5 lei, și tot așa femeia a scos-o cu chiu cu vai și și-a născut copilul. Micu a crescut într-un mediu foarte ostil, mama bea, tații beau și nu se interesează de educația lui. Copilul, în aceste circumstanțe, a ajuns repede în stradă. Tinerețea lui a fost o încercare chinuitoare, dar el, cărând lăzi pentru 50 de lei pe zi și păzind fel de fel de șantiere a supraviețuit până la vârsta de 22 de ani, când într-o bună zi mi-a salvat sora de la atacul unei haite de câini.

Poveste fictivă

Reclame




Bătrânețea în troleibuz

23 01 2011

Am luat astăzi troleibuzul 10 (de la aceeași stație ca și aici). Ora 7:20. Speram să nu-mi fie solicitați banii de călătorie (dimineața taxatorii sunt relativ leneși), dar n-a fost să fie. Taxatorul mi-a dat un bilet boțit, în mod clar nu era proaspăt rupt.

Dar nu-i pe asta.

Cu trei stații înainte de terminus, în troleibuz urcă un om în vârstă, l-aș estima la 55 de ani, înalt, cărunt, cu musteață la fel de căruntă. Purta o geantă de mărime medie și nu s-a așezat.

Biletul nr. 913666Mi-am amintit cum am mai călătorit o dată cu acest om. Atunci troleibuzul era plin, aproape ticsit, și eu am nimerit în apropierea imediată a omului acesta. N-am putut să nu observ cât de tare seamănă cu mine. Aceiași ochi, aceeași față trasă, aceeași înălțime. Același mers, aceeași privire. Mi-am imaginat că așa voi arăta la bătrânețe, și de aceea mi-l închipuiam pe acest om ținând în brațe doi nepoți… ca să mă văd pe mine însumi peste 40 de ani.

Interesant, ce viață duce acest om? E la fel ca mine? E total diferit? Are o căsnicie fericită? Sau suferă din cauza ei? Copiii îl vizitează săptămânal? Sau sunt plecați peste hotare și-i scriu doar de Crăciun? Este mulțumit de locul de muncă? Sau nu poate dormi liniștit din cauza stresului?

Judecând după fața lui obosită (dar, totodată, senină, vorbesc de acea seninătate pe care o veți observa pe fața oricărui bunic), cel puțin în două din aceste trei momente omul acesta nu este fericit. Urmează întrebarea… îi seamăn numai după fizic? Sau avem și o soartă comună?

PS: Numărul biletului de troleibuz primit în această dimineață (ăla boțit) e 913666.
PS2: Noaptea am visat ploaie de comete.





Schiţe de mai

13 05 2010

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi „o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.





Singurătatea artistului – o fi ea chiar atât de binevenită?

22 09 2009

Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni, de o înţelegere sufletească. Are nevoie de c(in)eva care să-l aprecieze înaintea consumatorilor de carne, ceva care să-i sufle siguranţă, să-i zică: tot ce faci e despre mine.

De fapt, puţini sunt acei oameni care se simt bine în singurătate. Ei sunt oameni care suferă în urma contactului inevitabil cu societatea, aceasta din urmă taxându-i drept gopi. Gopul urăşte socializarea; încearcă orice ocupaţii afară de construirea relaţiilor cu oamenii.

Să ne închipuim un artist-gop. E greu de închipuit. Un artist lucrează pentru oameni, deci le place să aibă contact cu ei. Artistul are nevoie de prieteni, ca orice om, fără ei el devine neom.

Dar, pe cât ar părea de banal, există personaje care nu au prieteni, şi nu se plâng, şi nu trădează niciun regret, şi nu caută pe net eseuri. Însă astfel de oameni au, până la urmă, nemuie de înţelegere; poate nu din partea prietenilor, ci din partea clasei a XII-a ca întreg. Ai vreo bucurie să scrii o operă, să comui un cântec pe care nimeni n-o să-l aprecieze? Nu, decât doar atunci când faci totul pentru tine. Dar un om care face totul numai pentru sine nu se mai numeşte artist. Se numeşte restanţier, aşa ca tine.

Deci, singurătatea prinde bine artistului, totuşi, în această singurătate el trebuie să distingă câţiva prieteni care să-l susţină, sau dacă nu — măcar un pic de înţelegere, un strop de recunoaştere, un cuvânt de mulţumire, o mică prikăleală (zubrilelor care stau şi copiază – succes 😀 ).

PS: Am fost nevoit să „stric” articolul, altfel aş da mură-n gură studenţilor prea leneşi…