De ce intelectualii ruși din Moldova urăsc moldovenii, sau confesiunile unor tinere rusoaice

29 09 2012
În toiul dezbaterilor referitoare la „mancurții” care nu vor să vorbească limba română și „șoviniștii” care îi condamnă pentru asta, am găsit potrivit să vă pun la dispoziție impresiile unor tinere domnișoare de etnie rusă, locuitoare ale capitalei noastre albe, una dintre care vorbește atât de bine româna, încât a fost nevoie să-mi declare expres că e rusoaică pentru ca eu să-mi dau seama.

De parcă s-ar fi înțeles, ambele domnișoare mi-au declarat că le-a fost ușor să învețe româna, dar le este foarte greu să se înțeleagă cu conaționalii noștri: în primul rând din cauza dialectului specific, depărtat binișor de limbajul recunoscutului Eminescu, iar în al doilea rând (aici am și un exemplu trist: un băiat din cămin mărturisindu-le colegilor săi cum „a fost ieri la discași și o zamutit cu o tiolcă” plus încă niște activități 18+) din cauza aruncării, iarăși de către conaționalii noștri, a rusismelor și calchierilor din rusă în exprimarea cotidiană, cu o poftă de nedescris și chiar cu o oarecare mândrie specifică celor care știu o limbă străină într-un colectiv în care cunoașterea limbilor străine este mai apreciată decât cunoașterea propriei limbi.

Pentru mine, eu afirmându-mă ca băgător avansat de picioare în toate subiectele de mare interes, ca politica, religia, chestiile legate de etnie etc. (iar uneori și în subiectele de interes personal, cum ar fi cursul propriei mele vieți), paradoxală este indignarea pe care o manifestă tinerii unioniști cu camerele de luat vederi în rucsac față de primirea pe care vânzătoarele le-o fac în magazine, farmacistele în farmacii, iar taximetriștii în taximetre. La acest moment, în mintea cititorului atent proverbul cu paiul și bârna probabil a apărut deja în setul de analogii pe care creierul omului le face în timpul citirii. Eu însă scriu aici nu pentru a îndemna tinerii unioniști să aprecieze dimensiunile paiului versus dimensiunile bârnei; îi invit să caute în mintea lor limpede o modalitate de a privi lucrurile altfel decât „Все пидорасы, а я — д’Артаньян”, cu alte cuvinte, o modalitate care să nu excludă învinovățirea propriei persoane. E probabil și cazul microbuzelor, împotriva cărora se manifestă majoritatea tinerilor unioniști, dar pe care le așteaptă cu mâna la gură seara la 11 întorcându-se de la domnișoarele lor, acceptând orice condiții (legate de numărul de pasageri, limba vorbită de șofer, volumul radioului și viteză) numai să nu plătească de 20 de ori mai mult la taxi sau, Doamne ferește, să caute pe cineva la stație care este pornit în aceeași direcție, din același motiv, și cu care ar putea să partajeze prețul pentru călătorie.

Amu eu cu una din domnișoarele sus-numite zamutesc niște vstreci și o seară vorbim na narmalinom iazîke, altă seară na drugom narmalinom iazîke, și suntem fericiți cocoțați pe o roată spunându-vă povestea toată

PS1: Pe cei care se recunosc în sintagma „tineri unioniști” și vor să mă pedepsească pentru această apreciere pripită, neargumentată și provocatoare (o, da, cuvântul ăsta ultimul care cu „p” e la modă ultima vreme, since Bălți) îi rog să-și țină roșiile și ouăle în mâini pentru a le arunca în blogherii care vor ieși după mine pe scena monitorului lor. Vă spun sincer că am vrut să vă numesc „tineri patrioți” dar m-am temut să nu vă înfurii mai tare, dată fiind revendicarea de către urmașii lui Șelin a acestui titul. „Tinerii unioniști” era pe locul doi în lista apelativelor cu care îmi permit să vă numesc, urmat de „studenți neliniștiți” pe locul trei.

PS2: (Ce aș fi scris dacă aș fi avut un stil de scriere obișnuit sau dacă eram în clasa a 6-a, la nivelul căreia ești dacă n-ai înțeles până în acest moment ce mesaj am intenționat să transmit prin acest eseu) Atât timp cât noi vom folosi limba lor în comunicarea cu noi înșine, să nu ne plângem că ei folosesc limba lor în comunicarea cu noi.

Reclame




Cei șase (șapte)

17 10 2010

Mă mănâncă palmele deja de vreo 4 luni să scriu un articol despre Hardstyle aici, pe blog, în care să schițez clasamentul meu subiectiv al celor mai bune cântece, dar nu sunt încă destul de matur în această pivniță (privință). În schimb, sunt mândru să declar că am revenit pe blog, și asta în urma unor idei care mai de care, izvorâte din nimic altceva decât procesul meu de gândire la lucruri ce țin de viață.

Eu cunosc șase (șapte) oameni, fiecare din ei reprezentanți ai unui anumit tip de oameni. Am petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza felul lor de a fi, și în cele ce urmează îi voi clasifica discret de la cei mai buni la cei mai puțin buni.

  1. Omul care socializează cu oricine îi cade în cale și care este dispus să-ți arunce în față ce crede despre tine, astfel încât să nu stai mult pe gânduri. Își face dușmani, dar aceștia nu își păstrează statutul respectiv pentru foarte mult timp. Îți dă un sfat atunci când îl ceri și reprezintă echilibrul perfect între „râdem glumim” și o judecată matură. Prenumele lui se începe cu P
  2. Omul intelectual prin erudiție, nu știu dacă asta e sintagma corectă, cel mai corect ar fi să zicem că e omul de o educație ieșită din comun. Vorbește curat atât ca conținut al mesajului, cât și ca formă de convorbire; raportat la standardele locale, asta înseamnă că vorbește o română curată între moldoveni. Unicul lucru de care merită să-ți fie frică pentru așa soi de oameni este să nu cadă victimă „sistemului” plin de perfidie și invidie. Prenumele ei se începe cu I
  3. Când am scris în introducere — citez — „petrecut destul timp cu ei încât să pot zice că pot caracteriza”, am scăpat o minciună. Sau nu, haideți mai bine să considerăm că am expus totul corect, iar cazul de față este o excepție. Știu puține lucruri despre persoana de față, dar pe parcurs promit că aflu mai multe și încheg o analiză pe măsură. Prenumele ei se începe cu D
  4. Omul care poate deveni cu ușurință sufletul oricărei petreceri, care are în memoria sa atâtea cazuri și întâmplări pe care ai tot sta să le asculți. Apreciază ajutorul și îi place să mai tragă la măsea, pentru că acesta e unicul mod prin care își poate revărsa emoțiile pe care le stochează atâta timp cât e vesel. Prenumele lui se începe cu A
  5. Omul perfid prin aparență dar de omenie în interior. Tipul care ascunde în sine înțelegerea și toleranța și nu exteriorizează decât superioritatea lui față de subordonați. Despre acest om nu îmi pot permite să relatez prea multe, deoarece are un caracter foarte complex pe care dacă 1) aș fi psiholog 2) aș avea timp pe vărsate l-aș studia în detaliu, atât de interesant îmi pare. El încheie lista oamenilor de treabă. Prenumele lui se începe cu R
  6. Omul de o fățărnicie și toxicitate nemaipomenită. Știe cum să facă ca cei din jur să-i facă pe plac, și deși metodele lui bat grav la ochi, majoritatea dintre victime o ascultă. Ceea ce e mai grav e că afișează mereu [minut cu minut] aceeași față inocentă care ascunde caracterul său insuportabil de ochii unui necunoscător. Provoacă repulsie, și cel mai bine e să nu te legi deloc de el și în niciun fel. Prenumele ei se începe cu I
  7. Există și a șaptea categorie, citiți-o după literele îngroșate. Categoria asta nu trebuie descrisă în niciun fel; cu toții am întâlnit așa gen de oameni. Și nu mă refer la termenul de conotație sexuală, ci la cel de tipaj uman, parte a societății.

Probabil voi mai adăuga câte ceva la categoriile scrise. La categoria nr. 3 „probabil” nici nu trebuie de scris. Eu mă atribui categoriei nr. 5. Tu?





Jimmy Jump sau De ce a cântat spaniolul de două ori

30 05 2010

Jimmy Jump, „invadatorul”

„Memorii” de la Euro 2008, meciul Turcia-Germania


Faceți cunoștință cu Jimmy Jump, „invadatorul” catalan de 36 de ani, cu numele adevărat Jaume Marquet Cot, specializat în păcălirea securității la ocaziile mari. În „dosarul” său se numără foarte multe intrări neașteptate, pe terenul de fotbal, terenul de rugby, câmpul de tenis, pista de Formula 1, podiumuri, emisiuni televizate și scena Eurovision.

Iată câteva dintre ele…

  • 9 mai 2004: Jimmy a „dat startul” competiției Spanish Gran Prix, trecând linia de start primul dintre toți concurenții.
  • 4 iulie 2004: Jimmy a intrat pe teren în meciul Portugalia-Grecia și a aruncat, din fugă, steagul FC Barcelona în fața lui Luis Figo, ca „răzbunare” pentru că a lăsat echipa în favoarea lui Real Madrid (amintesc aici că Jimmy e catalan).
  • 19 noiembrie 2005: Jimmy s-a evidențiat în timpul meciului dintre Real Madrid și FC Barcelona.
  • 25 aprilie 2006: În timpul semifinalei UEFA Champions League dintre Villareal și Arsenal, Jimmy a intrat pe teren și i-a aruncat lui Thierry Henry un tricou de FC Barcelona cu numărul 14. Un an mai târziu, Henry a fost transferat la Barca și a primit numărul 14.
  • 23 mai 2007: În timpul finalei UEFA Champions League, jucată de AC Milan și FC Liverpool la Atena, Jimmy a intrat pe teren purtând drapelul Greciei în mână; moment ascuns de ochii telespectatorilor, dar surprins de camerele microbiștilor.
  • 15 august 2007: Jimmy a intrat pe teren în timpul meciului Bayern Munchen – FC Barcelona și a purtat o discuție destul de amicală cu Lionel Messi.
  • 20 octombrie 2007: Jimmy a intervenit în finala Campionatului Mondial de Rugby jucată de Anglia și Africa de Sud.
  • 25 iunie 2008: În timpul semifinalei Euro 2008 disputată de Turcia și Germania, Jimmy a alergat de teren purtând un tricou pe care scria: „Tibet is NOT China. Jimmy Jump .COM”.
  • 7 iunie 2009: Jimmy l-a „abordat” pe Roger Federer în timp ce acesta disputa finala de tenis masculin French Open cu suedezul Robin Söderling, încercând să-i pună pe cap o șapcă de culoare roșie. Din păcate Federer n-a dat dovadă de simț al umorului și a încercat să se lepede de intrus. Pentru această șotie Jimmy a stat în închisoare aproape 12 luni.
  • în sfârșit, 29 mai 2010: Jimmy săvârșește cea mai reușită „invadare”, când, în timpul evoluției cântărețului spaniol Daniel Diges pe scena Eurovisionului, în plină finală, el intră neobservat pe scenă și începe a dansa de rând cu ceilalți dansatori. Doi agenți de securitate au intrat imediat pe scenă, făcându-l pe Jimmy să coboare de acolo, iar în filmulețul de mai jos observăm momentul arestării. Deși unii cred că Jimmy a stricat show-ul spaniolului, majoritatea internauților care au comentat întâmplarea consideră că de fapt el a adus un volum remarcabil de dinamism în spectacol. Din cauza lui organizatorii au decis să-i permită lui Daniel să cânte a doua oară, pentru că, de bine de rău, din cauza celor doi agenți de securitate care au urcat pe scenă în timpul reprezentației, a fost încălcată regula care nu permite mai mult de 6 oameni în scenă.

Jimmy Jump „invadatorul”. Simbolul omului liber care nu pierde ocazia să-și manifeste preferințele (Messi, Henry, Federer, Diges) și ideile (trădarea lui Figo, Tibet nu e China) în fața publicului larg. Și-a creat site personal, care la momentul scrierii articolului nu lucrează, probabil din cauză că este supraaccesat. A apărut în ce publicații vreți; în două cuvinte, s-a făcut celebru.

UPDATE: Tocmai am găsit un filmuleț sumar al „activității” lui Jimmy. ‘njoy! 🙂

Atribuire imagine: daylife.com





1 an de bloggereală. Amintiri, aspirații

25 05 2010

Pe 25 mai 2009, undeva pe la amiază, eu mi-am creat blogul de față și am scris în el primul articol, desigur de prezentare. Nu a durat mult până am lansat cel de-al doilea articol, legat de mesajele anti-comuniste pe leul moldovenesc, care de altfel e cel mai căutat articol din blogul meu în toată istoria acestuia. Așa am intrat eu în blogosfera moldovenească, cu intenția inițială de a comenta evenimentele politice și non-politice din țară și din lume.

Am rămas fermecat de posibilitatea de a te deschide lumii printr-un blog, posibilitate de care la vremea ceea, un an în urmă, se bucura un bun coleg de pe Wikipedia, Tudor (trebuie să recunosc că tot datorită lui am intrat și pe facebook; până în timpul de față aceste două „descoperiri” au reușit să-mi schimbe de-a binelea experiența de internaut). Cu toate că la început am încercat să mențin un aer obiectiv și să relatez despre evenimente interesante argumentându-mi spusele, cu timpul am trecut la așa-zise „creațiuni” și relatări de impresii. Nu pot să zic că am scris despre absolut tot ce mi-a atras atenția în acest an, dar afirm sus și tare că blogul este o bucată de papirus pe care nu mă rușinam să-mi înșir gândurile cu realizarea faptului că vor fi citite și de alții. Aici lumea face cunoștință cu mine, îmi ghicește gândurile și, în cazuri izolate, își face prima impresie despre Giku Promitt. Și eu scriu anume pentru ei, cei cărora le place ce fac.

Pot să zic că am atins din toate subiectele câte puțin. Ca să par mai organizat, o să schițez o listă a ce am investit eu în acest blog sau, cu alte cuvinte, despre ce am scris:

Acum, că am privit în urmă cu admirație, e timpul să privesc înainte cu aspirație. Vreau ca voi, cei care mă citiți, să hotărâți ce va urma în acest blog, și eu o să mă conformez 🙂





Acum, că am băut o bere imaginară în cinstea îndrăgitului meu blog, pot să mă uit liniștit la Eurovision. Moldova, go, go 🙂

Blogul meu are un an.





30 de ani de Pac-Man

21 05 2010

Mâine, pe 22 mai 2010, se împlinesc 30 de ani de Pac-Man. Nu știți ce e Pac-Man? Înseamnă că nu prețuiți jocurile de arcadă. Pac-Man e un personaj… rotund, menit să meargă printr-un labirint și să culeagă puncte și fructe, și totodată să nu se lase prins de „fantome”. Mai în scurt, veți afla singuri dacă jucați cel puțin o rundă.

Încercați jocul aici

Apărut în 1980, jocul acesta nu și-a pierdut din farmec câtuși de puțin. Mai mult, prima competiție internațională de Pac Man a avut loc abia în 2007, la ea participând entuziaști din 8 țări. Câștigătorul s-a ales cu un Xbox 360. În Cartea Recordurilor Guiness există 8 referințe la acest joc, printre care „Cel mai de succes joc pe bază de puncte” și „Cel mai mare joc Pac-Man”, ultimul fiind anunțat cu ocazia organizării în 2004 a unui joc de Pac-Man în realitate (detalii puteți vedea aici).

Eroarea nivelului 256
Există o mică eroare totuși în tot acest joc minunat, care tehnic este făcut pentru a nu se termina niciodată dacă jucătorul nu cade pradă fantomelor: atunci când jucătorul atinge nivelul 256 (număr magic în informatică), el nu mai are în față un teren de Pac-Man, ci o imagine abstractă din diferite caractere (o puteți vedea în dreapta), care face imposibilă continuarea jocului și, deci, stabilește un scor maxim — 3.333.360 puncte. Se zvonește că un băiat de 8 ani a reușit să treacă acest nivel cu brio și chiar a fost felicitat de Reagan pentru asta… Ce să vă mai spun ca să vă dați seama cât de important e jocul ăsta? 🙂

Trăiască Pacman! C





Schimbă directoriul de instalare

12 03 2010

Nu aş fi nici găsit cum se face dacă nu m-ar fi impus să caut wizard-ul de instalare al Google Earth. Dezvoltatorii de la Earth sunt foarte încrezuţi în indiferenţa clienţilor lor şi îi privează de libertatea de a alege locul în care să fie instalat programul. Instalează în C:\Program Files\ şi punct.

Am găsit o soluţie mai amplă, pentru cei cărora instalarea programelor în C: nu le prieşte (din motive de securitate, economie a spaţiului de memorie sau altceva). Specific că unele programe (Microsoft Office în primul rând) se vor instala în C: orice n-am face, şi asta e normal pentru buna lor funcţionare.

Deci pentru a schimba directoriul implicit de instalare a programelor, întreprindem următoarele:

  1. Mergem la Start->Run… şi scriem acolo regedit. Apăsăm OK
  2. Navigăm la HKEY_LOCAL_MACHINE/SOFTWARE/Microsoft/Windows/CurrentVersion
  3. Din lista de parametri apărută facem click dreapta pe ProgramFilesDir şi selectăm Modify
  4. Schimbăm directoriul, apoi OK. Nu e nevoie de salvare, s-a salvat automat.

Acum nu numai Google Earth, ci toate programele pe care urmează să le instalaţi vor pleca în directoriul stabilit de Dvs., chiar şi pe stick dacă Dvs. aţi vrut-o. Am auzit că poanta nu merge la Win 7, aşa că să nu mă învinuiţi de declaraţii false aici de se întâmplă să daţi greş. Pare totuşi rău că pentru o scăpare (sau nu ştiu cum să-i zic) a căscaţilor de la Google trebuie să cauţi soluţii de unul singur. Ruşine să le fie… 😐





Avatar bate Titanic

27 01 2010

Lucrul la care ne-am aşteptat… Avatar bate Titanicul la încasări, îndreptându-se energic către cifra de 2 miliarde de dolari. Astfel, cel mai bun film din toate timpurile a fost depăşit de alt film regizat de acelaşi umanoid.

Avatar poster


Merite:
Avatar a devenit cel mai bun pentru că e un film disponibil în tehnologia 3D, pentru că nu ne face doar martori la o întâmplare dramatică (aşa cum a fost cazul Titanicului), ci ne duce într-o lume nouă, inedită, inimaginabilă. Pentru că subiectul are proporţii globale şi pentru că ajungi să fii de partea unei şi aceleiaşi părţi beligerante dintr-o conflagraţie între două lumi. Pentru că vorbeşte de comunicarea între om şi extratereştri, temă atât de excitantă în ziua de azi.

Circumstanţe
Avatar a devenit cel mai bun pentru că s-au înmulţit sălile de cinema, pentru că utilizează tehnologii cu muult mai avansate decât Titanic. Pentru că are cale deschisă spre zone ale lumii odinioară izolate de cinematografia mondială (Rusia, China). Pentru că are parte de o promovare titanică pe lângă Titanic.

Aşadar, aş spune că, la moment, din considerentele enumerate la circumstanţe, filmul Avatar încă nu trebuie să fie considerat mai apreciat decât Titanic, în pofida lucrurilor expuse la merite, ci mai la modă. Ceea ce nu exclude creşterea în continuare a popularităţii până la stadiul de cel mai apreciat film.