Sâmbătă, în parcul Rîșcani

13 11 2010

Stau în parc.

E sâmbătă, soare, acces la Intern(w)et am, lumea împrejur e liniștită și copiii zburdă vesel.

Două fete discută pe banca alăturată despre prietenul lor comun.

Pe drum trece un Audi Q7 din țeava de eșapament a căruia iese fum mai mult decât ar fi normal.

Doi bătrâni joacă șah pe o bancă puțin mai îndepărtată, unul din ei zice „șah-mat” și celălalt oftează indispus.

Un băiat se joacă cu mingea cu tatăl său, dar acesta din urmă o scapă și mingea ajunge în drum, unde este spartă de un camion.

Doi bătrâni se ceartă din cauza că unul din ei s-a așezat pe o bancă. Situația se încinge dar se încheie frumos, cu un „Dumnezeu mă-ti”. Frumos, pentru că cei doi se ciondăneau în rusă, dar uite că au terminat în română.

O mamă își plimbă bebelușul cu căruciorul, și dintr-o dată îi sună celularul. Ea dă să-l scoată din buzunar, și sloboade căruciorul, care se îndreaptă la vale spre drum. Din fericire, se oprește în alt cărucior (în care din nefericire se găseau doi gemeni), pe care-l răstoarnă.

O companie de băieți îmbrăcați lejer fac skateboarding. Unul din ei, în încercarea de a sări peste niște scări, cade și-și rupe un picior. Prietenii săi constată două circumstanțe ale evenimentului: 1. i-a bătut soarele în ochi; 2. în loc să se deplaseze la vale, se deplasa la deal.

Un cuplu de îndrăgostiți este atacat de un stol de porumbei, în momentul când au deschis un pachet de semințe de floarea-soarelui. Tânărul a rămas nevătămat, dar prietena lui a ieșit din ispravă cu răni serioase în locurile unde erau cerceii, brățara și, mai ales, colierul. A, da, și a rămas fără degetul inelar.

Un avion cu patru motoare fumegânde se înfige în clădirea de lângă parc, a cărei construcție a început pe 07.07.07 iar inaugurarea a avut loc pe 10.10.10. În urma coliziunii nu rămâne nimic nici din avion, nici din clădire. Oamenii, speriați, fug care și încotro.

O fată se uită dulce la mine. Ea n-a fugit nicăieri, a rămas, ca și mine. Iar eu îmi întorc capul, pentru că în același moment pe ea cade un asteriod.

Îmi închid laptop-ul și plec acasă.





Libertate

14 03 2010

S-a trezit dis-de-dimineaţă cu dispoziţia asta. Parcă nici nu era el; în viaţa sa nu a fost atât de bine dispus, atât de optimist faţă de sine, atât de zâmbitor şi luminos. Nu ascultase muzică (asta-i ridică de obicei dispoziţia), nu mâncase rodii (şi asta), şi nu-şi putea explica de unde sentimentul ăsta exagerat de fericire.

A ieşit repede afară, natura parcă tindea să-i împrumute carisma: soarele strălucea ca niciodată, pământul era verde-verde, cântau mii de păsări câte n-a auzit el până acum. Oamenii păreau veseli, nimic nu lăsa de înţeles că a mai rămas tristeţe în lume. Nici măcar norii de ploaie care se apropiau de peste deal nu erau în stare să umbrească soarele care-l alinta pe Ion.

A ieşit la toloacă. S-a aşezat pe iarbă. Aerul era îmbibat de miros de ploaie şi iarbă proaspătă şi insista să-i dea şi lui Ion să guste aroma caldă de început de vară. De pe toloacă se vedea foarte bine satul. Ion îl privea cu admiraţie. Nu-şi putea recunoaşte satul, era parcă mai primitor, mai moldovenesc ca niciodată. Se gândi la părinţi. Se gândi la iubită. Se gândi la Jurik, patrupedul său. Se gândi la colegi, la profesori, la vecini, la preşedinte, la toată lumea. Se gândi la toţi. Toţi erau de-ai lui. Pe toţi îi iubea. Era gata să strângă acum în braţe orice om care ar fi coborât pe cărăruşa de lângă toloacă.

Încă nu-şi putea explica de ce se simte atât de bine.

Începu să ţârţâre. Stropii cădeau măşcaţi şi rari, ca la început. Norii care odinioară abia se vedeau de după deal perseveraseră. Picăturile îl gâdileau pe Ion. De la fericire, starea lui a trecut la extaz. Ştia că dacă n-o să strige ceva, dacă n-o să-şi exteriorizeze gândurile care-l bombardau de când se trezise, o să piardă aiurea o zi, poate cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Se ridică în picioare. Undeva peste deal răbufni puternic un trăsnet. Desfăcu mâinile într-o cruce vie, ridică fruntea sus, aşa încât să vadă picăturile căzându-i drept în faţă şi strigă, din toate puterile, fără a-şi putea controla glasul:

SUNT LIIIIIIIBEEEEEEEEEEEERRRR!!!!!!

Era liber! Era în starea în care putea să mişte munţii, pentru că era liber! Pentru că nu ştia până acum, dar acum ştie — e liber şi poate să facă ce vrea. Poate să se bucure de viaţă aşa cum nimeni niciodată nu a avut ocazia. Poate să râdă mereu, să devină cel mai fericit. Poate să-şi împartă dragostea cu toată lumea, atât de multă încăpea în el în acel moment!

Stătea cu fruntea sus, şi cu mâinile întinse în părţi. Era alt om. Nu mai era Ion. Nimeni nu-i mai putea face nimic. De la extaz, trecu la o stare de euforie incontrolabilă.

Era liber.

În acel moment, un tunet grozav zgudui împrejurimile. Toloaca s-a luminat pe-o clipă. Primii au căzut genunchii. După aceea iarba fragedă şi verde a primit prietenoasă restul corpului.





Ultima frunză a lui Alex

29 10 2009

Se numeşte Alex şi e unicul copac din metrul său pătrat. E un tip care urăşte timpul rece şi perioada de amorţire, de aceea se străduie să doarmă cât mai puţin vara (deseori îşi trezeşte vecinii cu serenadele sale la adresa Lunii). În zilele cu soare adună pe crengile sale orchestre de păsări, care nu-l lasă să doarmă nici măcar o clipă. Asta datorită verzimii cu care-l împodobesc frunzele şi a înălţimii la care a ajuns cu atâta sârg.

Îi place să se scarpine din când în când (cu două crengi mai aplecate) pe la spete, atunci când bate vântul mai tare.

Are un vecin care susţine că, atunci când era mic, însuşi Eminescu s-a pişat la rădăcina lui.

Are de doi ani conflict cu o veveriţă sturlubatică care, în mod obraznic, i-a ocupat unica scorbură, pe care-o ticseşte cu fel de fel de fructe şi nucuşoare de care, de fapt, uită în timpul iernii.

Ultima frunză

Cel mai mult îi displace toamna. (Să nu vorbim acum de omizi.) Intră în panică când vede că încep a-l trăda frunzele, alegând pământul putred în locul crengilor sale primitoare. În fiecare an ultima frunză căzătoare în pădure e pe-o creangă de-a lui.

Într-o zi de toamnă târzie, când pădurea deja dormea în marea ei majoritate, l-a îmbrăţişat un curios care citise că, îmbrăţişând un copac, se va încărca cu o anumită energie. Atunci Alex simţi ceva ce încă nu simţise. I se păru că e din nou vară, şi iar se înalţă deasupra altor arbori mândru, cu frunze mai verzi decât a tuturor copacilor din pădure, şi iar se scarpină, necontenit, cu cele două crengi aplecate pe la spete. Tremură tot de plăcere şi, în extazul acesta al său, îşi scăpă şi ultima frunză, pe care o păstrase ca în fiecare an. Vântul o luă pe sus, o purta pe nişte cercuri imaginare, după care o lăsă nepăsător să cadă, şi ea se aşeză cuminte pe prima zăpadă.

Şi ningea. Alex a văzut ultima lui frunză la pământ. Şi a adormit definitiv.

Atribuire imagine: Smashcut / CC BY-NC 2.0





Noaptea prin inima capitalei

6 10 2009

Voiam să încep prin A ieşit ca întotdeuna…, dar nu prea mi-a reuşit, pentru că Sergiu nu iese chiar în fiecare seară din cinematograf.

A tras adânc aer în piept. Sesiză un miros inocent de benzen atârnând prin aer, şi i se păru cald. Şase octombrie şi cald.

O luă pe bulevard, n-are importanţă în care direcţie — oraşul noaptea este frumos peste tot. Privi panourile colorate cu fel de fel de reclame, contemplă Primăria iluminată în galben. Se opri să vadă unde e satul lui natal pe o hartă mare expusă pe un panou.

Se gândi ce frumoasă-i viaţa. Cât de bine se simte când vede un autobuz luându-se la întrecere cu un troleibuz, o rutieră oprindu-se în mijlocul drumului, un poliţist plimbându-se în cele două direcţii pe trotuar.

Văzu un ciclist. Zâmbi. Inima i se lărgi până la cinci ventricule de fericire. El tot are, lui tot îi place 🙂 Bicicleta lui a cunoscut toate localităţile din jurul satului său natal.

În această euforie, în acest acces de fericire, în aceste momente când viaţa i se părea mai scumpă decât aurul din corăbiile scufundate ale piraţilor, Sergiu scoase celularul şi purcese la scris. Privirea îi devenea din ce în ce mai calmă. Privea înspre ecran cu o seriozitate crescândă. Apoi termină de scris.

Salut iubito. Ma sinucid

Apoi zâmbi iar, ca şi cum ar fi scos telefonul doar pentru ca să vadă ora. Se repezi în stradă şi ieşi în întâmpinarea troleibuzului său preferat — un oarecare AKCM-321 cu podea joasă. Imediat îi veni în minte că a uitat să trimită mesajul.

Târziu!





Troleibusierul

1 06 2009

Zece?
Nu, douăzeci şi patru.
Zece?
Ei ba! douăzeci şi cinci.
Zece?
Huh, şapte…
Dar acum?
Zece!
În sfârşit! Ultima vreme troleibuzele 10 circulă cam greu şi câte două 🙂 De data asta tot au venit două odată la staţia de pe bd. Renaşterii. Mă urc, ce să fac…
Învălmăşeală, înăduşeală, înăbuşeală… dar toţi pasagerii veseli. Cum să fie trişti, dacă şoferul (troleibusierul) părea că s-a învăţat mai întâi să meargă pe motoretă de raliu şi apoi pe troleibuz!
Inerţia ne conducea ba spre spatele troleibuzului, ba spre cabina şoferului, dar de cele mai multe ori în lături. „Aoleu, nu mă călca!”, „Achităm taxa acolo la uşă” – în rest linişte. De fapt nu chiar în rest: mai era un moşneag care imita litera X la intrarea din spate şi tot striga atunci când se deschideau uşile: Nu năvăliţi, mă, că vine alt troleu din urmă!.
M-am coborât cu o staţie mai înainte şi am tras o privire la troleibuzul care chipurile mergea din urma noastră. Era. Şi era plin. Acolo se petrecea aceeaşi istorie. Numai că lipsea moşneagul de la intrarea din spate.