Calmante şi descalmante

20 01 2010

Am încercat azi să-mi frec rănile cu o „sesiune” de hardstyle. Un hardstyle mai simplu, nu prea ridicător de pe scaune, mai lejer. Şi nu mi-a reuşit decât parţial. Până la urmă, am fost nevoit să deschid o pagină pe care şi scriu acum.

Mi-am promis că articolul cu troleibuzul va fi ultimul despre tine. Nu mă pot ţine de cuvânt. Atunci încă nimic nu era terminat şi, în genere, am impresia că orice lucru care se începe pe Pământul ăsta nu se mai termină. Chiar dacă vedem cu ochii noştri cum se termină, el ne rămâne sub formă de amintiri şi consecinţe.

Apropo de hardstyle, „The hardstyle made me…”

Acum mă doare că trebuie tot mai des să primesc privirile tale care parcă mă obligă să-ţi dau o explicaţie la tot ce s-a întâmplat. La toate schimbările mele de atitudini şi la toate acţiunile întreprinse. Şi eu, eu nu sunt capabil să le dau. Totul a fost natural, neregizat, am spus odată că viaţa e frumoasă ca un film, dar pe lângă coincidenţe specific aici că ea are şi întorsături neaşteptate, o doză în plus de dramă în filmul vieţii mele, privit cu pop-cornul în poală de către lume.

Acum iarăşi apropo de hardstyle, îmi răsună în urechi „Showtek will be fucking up your mind”.

Şi ştiu că trebuie să-ţi spun ceva, să-ţi spun că nu am fost vinovat, dar am fost egoist, am fost irealist, am fost visător, scuză-mă că am fost, calitatea asta nu mă prinde. Să ştii că mâine o să mă trezesc şi o să-mi zic că n-am rezolvat nimic prin scriptura de aici şi că mai bine nu polemizam. Dar emoţiile de moment sunt uneori mai de luat în seamă decât cele relativ fixe.

Ca o concluzie, trebuie să ţii minte… eu nu sunt omul care să uite oamenii cu care a avut ocazia să comunice şi să-şi petreacă plăcut timpul. Oricând şi oriunde, spune-mi că vrei să mă vezi şi eu voi zice da.

PS: Ce-am scris cu italic nu se referă la nimeni şi, cu atât mai mult, nu la tine. Eu pur şi simplu ascultam un playlist calitativ. Oricum, terapia prin hardstyle nu o recomand nimănui…

Reclame




Te-am visat azi şi mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând

6 11 2009

Există chestii din domeniul subconştientului (ăsta e un termen învăţat de la română, nu te alarma) care nu vor ca eu să te uit. Astă-noapte te-am visat, şi probabil de aceea nu m-am trezit decât pe la ora doişpe.

Parcă eram în troleibuzul zece, mă întorceam spre casă şi deodată aud o voce de la spate: Gicu!. Îmi întorc capul. Tu, zâmbăreaţă şi luminoasă ca o lampă nou-nouţă, îmi strigi să cobor cu tine la penultima staţie, la Fourchette. Erai la uşa din spate; eu la cea din mijloc. Eu am răspuns printr-un zâmbet; şi nu-mi mai amintesc exact de care.

Apoi, în visul meu a apărut o lacună, după care mă vedeam la staţia terminus, în acelaşi troleibuz. Adică ai coborât fără mine. Am fost indiferent faţă de tine. Mai indiferent ca nicicând.

Nu sunt cerşetor şi nu sunt răzbunător. Astea două caracteristici cred că mi le atribui cel mai des. Sunt doar un om, un visător, sunt doar un om… ooohhhh!!





Te-am văzut azi şi mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând (2)

22 09 2009

Şi azi te-am observat. Ieri te urmărisem, dar azi nici în cap nu-mi trecea să fac aşa ceva; mă gândeam cu totul în altă parte!

Dar s-o iau de la urma urmei.

Atunci când am început să ne vedem mai des, discutam mult despre coincidenţe. O coincidenţă au fost locurile noastre (tu în spatele meu; ei bine, nu tot drumul) în autobuzul care ne plimba prin România, o coincidenţă mai puţin inocentă sunt locurile noastre de trai. Locuieşti foarte aproape de mine, sau cel puţin mai aproape decât mă gândeam eu.

Îmi plac coincidenţele — ele fac din viaţă un film, iar mie filmele îmi plac. Şi fiindcă mi-s dragi coincidenţele, te-am îndrăgit şi pe tine. 🙄

Dar azi regizorul vieţii mele a lucrat cum nu se poate mai bine.

Într-un moment în care aşteptam, pe trotuar, mai degrabă culoarea verde a semaforului decât pe tine, s-a oprit drept în faţa mea (adică pe zebră) o rutieră ce venea dinspre Ciocana. Ca totdeauna din ea coboară multă lume, şi printre ea — cine crezi? — tu! Aş fi dorit să fii singură, dar… a coborât după tine acelaşi gnom (nuu, prea de tot, se pare că e totuşi băiat de treabă dacă te-ai legat de el) de ieri. V-aţi luat de mânuţă şi hai la vale.

Hai!

Nu m-am mai pornit după voi; semaforul ardea verde deja. Am tras numai o privire în urmă, să-l mai văd o dată pe tip. Îi scria pe spate http://www.ebay.de. La mine, însă, scrie pe tricou http://www.proposion.com. Cu ce îţi place mai mult eBay decât Proposion??

Numai tu ştii…





Te-am văzut azi şi mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând

21 09 2009

Da, te-am văzut (apropo, ruşine să-ţi fie, nu m-ai observat 😉 ). Mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând, dar, nu se ştie de ce, grăbită. Ai luat-o la fugă şi m-ai lăsat în urmă, eu nevrând ca tu să mă vezi chiar aşa degrabă 🙂

Când m-am aşteptat s-o iei la vale, ai făcut ceva ce nu pot înţelege — o fi acel „magnific” Tolea despre care tot vorbeai că v-aţi certat?? — te-ai apropiat ţopăind de un băiat pe care nu l-am cunoscut. Slab probabil cam ca şi mine (adică, mă rog… n-am stat să-i iau măsurile), şi cu siguranţă mai scund (e mai scund şi decât tine, ori să fi ameţit eu atât de zdravăn?). L-ai ţocăit şi hai la deal.

Hai!

Ţi-am ieşit înainte. M-ai văzut, sunt sigur. Eu nu m-am mai întors. Te-am căutat mai târziu cu privirea, dar ai dispărut.

Deh, viaţa, viaţa!

Te-am văzut azi şi mi-ai părut mai fericită ca nicicând.





Am nevoie de schimbare

18 07 2009

Azi am terminat hârtia igienică şi am constatat că trebuie să schimb ceva în viaţa mea.

Pentru început, îmi voi schimba pseudonimul. De azi înainte (vă spun dinainte: să nu credeţi că aşa o să şi fac) nu voi fi Giku Promitt, ci Hugh Jackman. Da, anume Jackman, ca să fiu mai diluat în mulţime. M-am gândit şi la Anderson, dar Hans Christian nu cred că se potriveşte caracterului meu.

Apoi îmi voi schimba înfăţişarea fizică. Voi adăuga câteva kilograme, voi scădea alte câteva, îmi voi lăsa părul să meargă spre recordul mondial după lăţime, voi înceta să îmi rad părul din nas şi voi începe să zâmbesc mai des, datorită ideilor care mă preocupă tot mai insistent ultima vreme. După ce mă voi asigura că faţa mea e în regulă (voi folosi pentru asta o oglindă dublă), voi începe a-mi bronza artificial pielea (ceea ce e foarte uşor, fiindcă e deja maronie) ca să plac mai mult fetelor de pe stradă (alea care stau cu picioarele pe pereţi şi scrie Ponti. Pentru picioarele dragi lângă ele). Îmi voi epila partea inferioară a genunchiului ca să transpir mai puţin şi voi adăuga încă o vertebră care să o reguleze pe cea care iese în afară.

Cu mine m-am hotărât ce o să fac. Mergem spre altă clasă de obiecte, şi anume neviile.

Promit să îmi cumpăr altă garderobă şi pe cea veche s-o arunc vecinului de jos la balcon (hainele-mi vor rămâne, indubitabil). Şi prin haine voi face un pic de merchendising: cămaşa albă o voi schimba cu una neagră iar pe aia neagră o voi schimba cu una albă. Voi lăsa tot ce e albastru (asta rămâne valabil oricine nu ar câştiga Eurovisionul). Mă gândesc să-mi scurtez şi nişte [perechi de] pantaloni, aşa încât să-mă ajungă exact până la burtă. De asemenea, în locul în care ţineam odată umbrela plănuiesc să aşez papucii, ultimii protestând împotriva grevei cremei pentru încălţăminte.

Îmi voi schimba modul de viaţă. Da. După ce voi arunca garderoba vecinului de jos şi îmi voi face toate retuşurile (să le zicem modificări) planificate până acum, voi pleca la ţară. Sau mai bine din ţară. După care mă voi întoarce pentru ursuleul de pluş şi voi pleca din nou.

Îmi voi schimba principiile. Îmi voi schimba soţia de câte ori vreau, întrucât nu m-am însurat încă. Îmi voi schimba viaţa, soarta, numerele preferate, numerele nepreferate, principiile (am mai zis?!), stilul de viaţă şi stilul de privire la maşinile mai noi. Voi încerca să fiu ceea ce tu vrei. Căpşunico…