Experiența de regizor (2)

9 04 2011


De data asta am avut foarte mult timp la dispoziție: de la mijlocul lui martie până la 1 aprilie, apoi încă o săptămână pentru că unii profesori erau plecați într-o conferință careva.

Ideile nu au întârziat să apară: primul lucru la care ne-am gândit a fost să facem un film care să rămână în memoria spectatorilor și care să ne reprezinte. Câteva zile ne-am rotit împrejurul conceptului de superchiperi, care urma să fie o echipă formată din 5 băieți năstrușnici până la refuz; fiecare dintre ei au făcut câte ceva hazliu pentru ca să devină superchiperi, iar după ce s-au adunat în această echipă, pregătesc lovitura cea mare: o păcăleală de 1 aprilie pentru toți profesorii de la informatică. Nu intru în detalii 🙂

Era relativ târziu când am realizat că ideea respectivă va necesita mai mult efort decât ne putem permite, dar ne-a salvat faptul că spectacolul a fost amânat. Atunci am hotărât că am putea pune în film secvențele filmate la ore. Deși inițial am vrut să includem numai secvențe cu colegi (de genul Vasea la tablă sau Andrian învârtește mouse-ul), am înțeles că va avea cu mult mai mult efect să intre și profesorii în joc. A mai trebuit doar să ne gândim cum să legăm toate aceste momente și scenariul filmului era gata.

Acum, a rămas problema lungimii filmului. Avem o anumită experiență în domeniu datorită filmului de Dragobete de anul trecut, pe care l-am „lungit” din contul unor umpluturi de genul lecției de educație fizică și a mersului pe jos. De data asta umplutura a devenit laitmotiv în film – șirul de fotografii ale grupei. Suntem anul IV, luni, 11 aprilie, e ultima zi din viața noastră când mai facem perechi la CFBC, și am adăugat fotografiile în film mai mult pentru noi, ca să ne amintim peste ani de acești ani formidabili.

Deși ziceam că am avut mult timp la dispoziție, pentru realizarea filmului am cheltuit nici mai mult nici mai puțin de 2 zile (montaj) + o seară (filmări), mai puțin chiar decât precedentul nostru film. Cel mai mult timp am lucrat fără mouse (cu touchpad-ul), apoi cu un mouse la care butonul stâng nu lucra, la un calculator cu grafică defectă (al meu :D) și am avut norocul ca circumstanțele astea să nu afecteze calitatea filmului.

Prezentarea a fost pe măsură, aplauzele cele mai furtunoase au fost pentru noi, deși în sală erau cel mult zece elevi din 0708. Publicul a apreciat mișcările profesorilor, dar mai ales declarația noastră că „suntem, probabil, în cel mai tare colegiu din lume”. Din păcate, nu am reușit să văd reacția profesorilor amintiți în film (numai dl. Zatîca, profesorul în cămașă albastră, s-a rezumat la apelativul de „draci” xD), dar după ce aflu revin cu un update.

Personal, trebuie să mai adaug că am reușit să bag în filmuleț tocmai două cântece hardstyle, din totalul de patru, unul din ele a devenit melodia-temă a filmului (Zany & Dv8 – Nothing Else Matters). Celălalt apare atunci când Andrian învârtește mouse-ul (The Overminds – Move It; deși am putut alege versiunea originală a cântecului, am pus-o totuși pe asta datorită dinamismului ei). Apropo de Nothing Else Matters, s-a dovedit a fi o melodie numai bună de pus la demonstrări de fotografii (slideshows), datorită faptului că o secvență de beat-uri conține 3 beat-uri, în timp ce un cântec hardstyle ordinar conține 4, ceea ce ar fi fost prea mult pentru o fotografie în demonstrarea noastră, iar restul cântecelor n-au acel ritm profund și ușor sesizabil.

Sperăm că a plăcut, pentru că noi nu ne putem sătura de privit… Va fi o amintire pe cinste, cu atât mai mult că experiența de creare a unui film nu se uită niciodată.





Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio

21 06 2010

De fapt, sunt un blogger de succes. Scriu despre ce vreau, când vreau, și datorită acestui fapt, mă consider un blogger de succes, în măsura în care „de succes” înseamnă pentru mine „oarecum liber”.

Astăzi, în zi de solstițiu, în plină zi cu soare, am aflat de la colege că sunt invitat la radio, de către profesoara de limbă română. Eu, entuziasmat după asistarea la prezentările de teză a unor buni prieteni de-ai mei, am zis că.. îmi pare rău, dragi ascultători, dar nu. Și atunci mi-am amintit de o zi în care eu eram clasa a IV-a și la școala noastră au venit de la Teleradio să ne ia niște „interviuri” pentru Ora copiilor. Trebuia simplu de zis ce ne place să facem ziulica întreagă și ce obiect ne e mai pe plac.

Îmi amintesc cu compasiune față de acel Giku cum plângeam că nu vreau și gata să vorbesc cu niște oameni străini și încă să mai știu că o să fiu auzit de alți copchilandri de seama mea. Și-mi mai amintesc că a doua zi chiar discutam cu mama, chipurile, poate mai bine totuși le spuneam la tantile celea câte ceva…

Ei bine, amintindu-mi de aceste clipe ale copilăriei, mi-am zis, și am strigat să mă audă și clasa, că eu MĂ DUC să dau reportaj. Și clasa a tăcut.

Spre seară m-am văzut în casa unui reporter de la RadioMoldova, împreună cu profesoara sus-amintită și cu doi colegi de facultate (nu de grupă), care erau gata, ca și mine, să susțină una și aceeași idee: la ce bun religia ca obiect în școală?

Acum, în premieră pentru blogul meu, o să fac trimitere pentru informații în surse nedisponibile online. Vreau pur și simplu să ascultați de sine stătător ce-am discutat noi acolo. Emisiunea „Repere sociale”, RadioMoldova, fiecare sâmbătă, 20:00.

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio.





Bani de troleibuz

1 04 2010

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat „calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un „Ce mai faci”. „Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: „Stai demult aici?”. „De cinci minute”, urmă răspunsul. „N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. „Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.





Experienţa de regizor

24 02 2010


Când am aflat ce avem de făcut şi cât timp avem la dispoziţie (un filmuleţ, respectiv 3 zile), mi-am zis că nu vom reuşi pentru nimic în lume… Scopul săptămânii: de făcut un film pentru spectacolul de Dragobete.

Prima zi noi am petrecut-o punând la punct scenariul. Scenariul final se deosebeşte destul de mult de cel iniţial, dar totuşi ambele au aceeaşi linie a evenimentelor. Tot atunci am ales actorii principali. N-a fost greu de ales 😛

A doua zi a fost cea mai plină din toate cele trei. Atunci au avut loc filmările şi atunci am făcut ceea ce descrie titlul articolului dat… desigur, am filmat pe secvenţe, în dezordine. Primele scene au fost cele de la încălzire (educaţia fizică — noroc că o aveam pe orar). Au fost nevoie de zece minute să strângem lumea să alerge şi să pozeze în faţa camerei… Am rămas cam decepţionat de rezultatele primelor încercări, dar totul era atunci înainte xD

Ne-am grămădit în cantină. Acolo am pus la punct scena întâlnirii celor doi şi pot să zic că faza asta a fost pregătită cel mai minuţios. Tot acolo ne-am dat seama că dacă nu adăugăm nimic la scenariul iniţial, vom avea un film foarte scurt, aşa că am dat start unui brainstorming de idei… Dar nu înainte să plecăm în cabinetul nostru. Acolo am filmat începutul filmului şi acolo a fost cea mai mare gălăgie şi haos. Eram mulţi şi fiecare voia să ia cuvântul. Obosisem, la un moment dat m-am aşezat pe scaun cerând cu privirile o pauză de odihnă…

Am filmat rapid scena de pe scări şi ne-am întors în sala de sport (nu ne încadraserăm în limitele temporale ale lecţiei, pentru că altfel am fi filmat imediat după încălzire), unde am realizat scena cu mingea buclucaşă. Alina, actriţa, zâmbea, cu toate că după idee nu trebuia, şi a fost nevoie de câteva duble pentru a o vedea apropiindu-se fără zâmbet de viitorul său prieten, Ion 😀 Apropo, faza în care el îi pune mingea în braţe a improvizat-o chiar el, după scenariu trebuia să facă altceva, dar schimbarea mi-a plăcut. S-ar fi auzit un „Bravo” dacă nu am fi pus muzică deasupra.

În final, am ieşit afară şi ne gândeam ce să mai facem — filmul ieşea prea scurt. Am convenit cu toţii să filmăm câteva momente în parcul alăturat şi, în drum spre el, ne gândeam ce să facem acolo. Până când „sufletul” grupei, Sandu, a dat ideea cu banana. Gata! Totul era ca şi făcut ))) În parc, pe lângă filmări, am făcut şi o mulţime de poze ca amintire (suntem anul 3, totuşi).

A treia zi a fost dedicată montajului. Da, mi-a fost greu, dar mai mult interesant decât greu. Greul adevărat le-a revenit băieţilor care au făcut montajul, Gheorghe şi Vasea, Gheorghe în special. Fără imaginaţia lor nu ştiu ce am fi făcut. Mulţumiri lui Vasea că a salvat filmuleţul de la lipsa introducerii şi ne-a recomandat trailerul Alvin and the Chimpmunks 2

Primul feedback pozitiv l-am primit din partea Mamei Lena, bucătăreasa colegiului, care s-a apropiat de masa noastră când noi urmăream versiunea preliminară a filmului şi ne-a certat că suntem prea gălăgioşi. Dar după ce a văzut filmul, a râs cu poftă şi ne-a zis că ne permite să râdem în continuare.

A fost un adevărat orgasm să văd cum sala se rupea de râs la scenele cu întâlnirea, banana şi cea finală — de cea finală nici nu mai vorbesc: a fost exploziv! Profesorul nostru de fizică a fost primul care ne-a apreciat şi a recunoscut că i-a plăcut foarte mult faza cu banana. Iar diriginta noastră — eu nu am văzut, eram concentrat la urmărirea reacţiilor la film — nu mai putea de atâta râs.

După ce totul s-a terminat, mi-am zis: mai facem! Am privit în ochii colegilor mei şi am citit acolo aceeaşi idee: mai facem! ne-a plăcut!