Schițe de aprilie

14 04 2013

(ediție „de la persoana I”)

VitalyZD ar cuceri-o pe Irina?

M-am ciocnit azi de destăinuirea unei prietene-consătence-jurnaliste-filozoafe-poete-fete_din_alea_de_admirat, că se identifică cu eroina din acest articol. Articolul a fost ușor digerabil și a răspuns la multe întrebări de-ale mele, dar mi-a și deschis câteva. Printre ele se numără (și autoarea n-a riscat să răspundă) de ce bărbaților le este incomod să se afle în „minoritate de semnificație” în relația de cuplu.

Neavând alte planuri pentru această seară de sâmbătă și fiind bine odihnit, m-am trezit la un moment dat că sunt în căutarea unui răspuns la întrebarea dată. Mi-am zis atunci, cel mai bine ar fi să-mi imaginez propria mea reacție la vederea unei fete frumoase, despre care mai știu și că e deșteaptă.

M-am închipuit atunci la o zi de naștere, unde pe unii din invitați îi cunosc, iar pe alții nu, și printre acei pe care nu îi cunosc se numără o fată cu caracteristicile de mai sus. Dorința de a o cuceri apare imediat în subconștient, iar eu, fără să vreau, încep a dezvolta scenarii de „atac”. Știți ce scenarii îmi vin în minte? Numai de alea fantastice. Mă găsesc în confruntare cu tendința de a urma un model de succes, preluate dintr-un film sau o istorioară careva. Realizând că scenariile sunt irealizabile, renunț și încep a alcătui la un toast pentru omagiat.

Revenindu-mi din reverie, am găsit două motive ale retragerii mele din „atac”. În primul rând, purul spirit bărbătesc de a avea totul sau nimic, așa-zisa alergie la eșec. Dar asta nu e o noutate. Noutatea e în al doilea rând: mi-am dat seama cât de mult mă simt tentat să urmez modelul unor oameni de succes, ignorând faptul că oamenii ăia au avut succes în cu totul alte circumstanțe și chiar și soarele era în alt loc pe cer atunci când femeia a cedat în fața „atacului” lor.

Comportamentul lui VitalyZD e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru VitalyZD. Comportamentul meu e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru o fată.

Carlin avea dreptate

  1. votez pentru cineva care precis intră – e în folosul celor care intră
  2. votez pentru cineva care nu intră – oricum ăia care au intrat au intrat și fără votul meu
  3. nu votez – vezi pct. 2

Dar stăpâne, de unde știi cine intră și cine nu? Nu ăsta e sensul alegerilor?

Vor intra cei care au fost și până acum. Și eu nu vreau să-mi bat capul despre oameni care cred că e OK să primească 2.000 de lei pentru o ședință atunci când lumea lucrează pentru acești bani trei săptămâni pe lună și le ajunge numai pe trei zile, și mai și umblă cu mașini scumpe atunci când troleibuzul nostru e cel mai ieftin din Europa și totodată inaccesibil financiar pentru jumătate din pensionari.

Știi, e ușor de criticat.

«Știi, e ușor de criticat» — asta tot e o critică. Ibala.





Mergând pe Bodoni la deal

7 11 2012

Stătea cu burta în trotuar,și cu inscripție pe carton la piept: «Ажутацимэ вэ рог сунтынсэрчинатэ ын а опта лунэ ши нам бань де мынкаре ши хэйнуце. Сэ вэ айбэ Думнезеу ын пазэ»

I-am dat 5 lei. Altul i-o mai fi dat 5 lei, și tot așa femeia a scos-o cu chiu cu vai și și-a născut copilul. Micu a crescut într-un mediu foarte ostil, mama bea, tații beau și nu se interesează de educația lui. Copilul, în aceste circumstanțe, a ajuns repede în stradă. Tinerețea lui a fost o încercare chinuitoare, dar el, cărând lăzi pentru 50 de lei pe zi și păzind fel de fel de șantiere a supraviețuit până la vârsta de 22 de ani, când într-o bună zi mi-a salvat sora de la atacul unei haite de câini.

Poveste fictivă





Și-a reluat mersul

17 08 2012
Omul ăsta mergea pe stradă și vorbea singur. În mod sigur nu vorbea la telefon, avea ambele mâini ocupate. M-a plictisit repede mersul lui și mi-am reluat privirea în jos. La un moment dat l-am auzit oprindu-se și am ridicat instinctiv capul. Mă așteptam să își reia mersul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Și ce credeți că a făcut? Și-a reluat mersul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am rămas atât de decepționat! Din toate trăznăile pe care ar fi putut să le facă a ales să-și reia, pur și simplu, mersul! Putea să arunce cu ceva în poarta de alături, putea să strige „Aleluia” în gura mare, putea, nu știu, să se ia după un câine, să-l fugărească bine și apoi, obosit de tot, să adoarmă lângă el! Afurisitul a ales cea mai simplă, umană și civilizată metodă de a fi nebun: banala continuare a mersului!

Într-o lume nebună, care se învârte în jurul propriei axe mai repede decât reușim noi să observăm, chiar și nebunii se poartă normal! Tendința omului ajuns la nebunie, la starea pe care o admir cu atâta entuziasm, de a-și relua în modul cel mai banal mersul după o oprire promițătoare este absolut nocivă omenirii. Or nebunul este un artist în adâncul firii, iar reluarea aia catastrofală la care am fost martor azi e ca un „X” tras la nervi deasupra unui tablou excepțional aproape finisat.

Ești un actor ordinar pe scena lumii. Dacă faci ceva la care nu se așteaptă nimeni (te oprești), dar toți stiu ce vei face în secunda următoare (îți vei relua mersul) și tu ești atât de amabil să le satisfaci așteptările (îți reiai mersul), în loc de a înfrumuseța piesa cu o improvizare (fugărești câinii), înseamnă că ești un actor jalnic și vei rămâne neobservat pe această scenă în această piesă minunată, numită ocazional „viață”.

Dragă necunoscut, permite-mi să-ți cataloghez jocul actoricesc ca jalnic și să-ți spun că o să te uit a doua zi.





Istoria unui expert în finanțe

22 03 2011

Amprenta





Ignorăm zi de zi lucruri minunate

28 02 2011

Washington DC, o stație de metrou într-o dimineață rece de ianuarie, 2007. Un violonist executa, discret, fără să deranjeze pe cineva și fără ca cineva să-l deranjeze, șase piese de Bach în 60 de minute. În acest timp, aproximativ 2000 de oameni au trecut prin stație, cei mai mulți fiind în drum spre serviciu.

După 3 minute, un om între două vârste a observat violonistul. Și-a încetinit pasul, s-a oprit, apoi și-a reluat drumul cu pași grăbiți.

După 4 minute, violonistul a primit primul dolar: o femeie i l-a aruncat în șapcă, fără a se opri, apoi a pornit mai departe.

La 10 minute de când a început muzicianul să cânte, un băiețel de 3 ani s-a oprit, dar mama l-a tras grăbită de mână. Copilul s-a oprit iarăși să privească violonistul, dar mama l-a tras mai tare după ea. Mergeau mai departe, dar copilul tot mai întorcea capul. Același lucru l-au făcut și alți câțiva copii, dar toți părinții lor, fără excepție, nu le-au permis să rămână în urmă.

La 45 minute de cântat încontinuu, numai 6 oameni se opriseră să asculte pentru scurt timp interpretarea. Vreo 20 aruncaseră bani în șapcă, și continuau să meargă indiferenți. Până la urmă, muzicianul a strâns 32 dolari.

Când a terminat, a revenit zumzăitul cotidian în locul acordurilor de vioară. A cântat o oră întreagă, dar nimeni nu l-a aplaudat și nu i-a manifestat recunoștință.

Violonistul se numește Joshua Bell și e unul din cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor. Ceea ce a cântat în metrou este una din cele mai dificile piese scrise vreodată, iar vioara cu care a lucrat costă nu mai puțin de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile mai înainte, același Joshua Bell susținuse un concert în Boston Theater, la care toate biletele fuseseră vândute la un preț mediu de 100 dolari.

Aceasta a fost o parte a unui experiment social organizat de Washington pentru a scoate la iveală percepțiile, gusturile și prioritățile oamenilor.

Dacă trecem pe alături de unul din cei mai mari muzicieni, care cântă una din cele mai fine piese muzicale scrise vreodată, la unul din cele mai frumoase instrumente, ar fi bine să ne întrebăm: Ce alte lucruri minunate ignorăm zi de zi?

Sursa: 9GAG





Insula St. Matthew

16 02 2011

Insula St. Matthew se află în Marea Bering, la 300 km de țărmul Alaskăi. În 1944, U.S. Coast Guard (Paza de Coastă a SUA) instalează aici o stație LORAN (LOng RAnge Navigation). În stație au fost dispuși 19 lucrători. De asemenea, au fost aduși 29 de reni pe post de resurse alimentare de rezervă.

După câteva luni, stația este dezasamblată, iar oamenii părăsesc insula. Renii, rămânând singuri, se regăsesc într-un biotop abundat de hrana lor preferată, lichenii. Datorită excesului de hrană și a lipsei prădătorilor naturali, renii se reproduc prolific.

În vara anului 1957, oamenii vizitează insula într-o misiune de cercetare. Ei descoperă că, în numai 13 ani, populația renilor a crescut de la 29 la 1350 de indivizi. Aceștia se aflau într-o stare fizică excelentă, datorită dietei de licheni.

În vara anului 1963, oamenii revin pe insulă, pentru ca să descopere 6000 de reni. Apetitul lor ridicat a făcut ca de pe insulă să dispară aproape în totalitate lichenii, de aceea ei au trecut la iarba de rogoz. Din cauza competiției ridicate pentru mâncare, renii au scăzut în greutate în acești 6 ani.

Trei ani mai târziu, oamenii au debarcat iar pe insulă. Insula era plină de schelete de reni. De la 6000 de reni, populația s-a redus până la 42, 41 dintre care erau femele, iar unul mascul infertil. Niciuna din femele nu avea făt. Populația de reni a evoluat în 22–24 de ani pentru ca să decadă cu peste 99% în numai câteva luni.

Fără posibilitate de reproducere, renii au dispărut definitiv în anii 1980.

Resursele naturale enorme de care renii dispuneau fără a întâlni alte dificultăți au fost semințele prosperității lor nemaiîntâlnite, dar și cauza decăderii lor ireversibile. Insula era atât de mare, iar resursele atât de multe.

Cât de mare e insula pe care trăim noi?

Insula pe care trăim





Bătrânețea în troleibuz

23 01 2011

Am luat astăzi troleibuzul 10 (de la aceeași stație ca și aici). Ora 7:20. Speram să nu-mi fie solicitați banii de călătorie (dimineața taxatorii sunt relativ leneși), dar n-a fost să fie. Taxatorul mi-a dat un bilet boțit, în mod clar nu era proaspăt rupt.

Dar nu-i pe asta.

Cu trei stații înainte de terminus, în troleibuz urcă un om în vârstă, l-aș estima la 55 de ani, înalt, cărunt, cu musteață la fel de căruntă. Purta o geantă de mărime medie și nu s-a așezat.

Biletul nr. 913666Mi-am amintit cum am mai călătorit o dată cu acest om. Atunci troleibuzul era plin, aproape ticsit, și eu am nimerit în apropierea imediată a omului acesta. N-am putut să nu observ cât de tare seamănă cu mine. Aceiași ochi, aceeași față trasă, aceeași înălțime. Același mers, aceeași privire. Mi-am imaginat că așa voi arăta la bătrânețe, și de aceea mi-l închipuiam pe acest om ținând în brațe doi nepoți… ca să mă văd pe mine însumi peste 40 de ani.

Interesant, ce viață duce acest om? E la fel ca mine? E total diferit? Are o căsnicie fericită? Sau suferă din cauza ei? Copiii îl vizitează săptămânal? Sau sunt plecați peste hotare și-i scriu doar de Crăciun? Este mulțumit de locul de muncă? Sau nu poate dormi liniștit din cauza stresului?

Judecând după fața lui obosită (dar, totodată, senină, vorbesc de acea seninătate pe care o veți observa pe fața oricărui bunic), cel puțin în două din aceste trei momente omul acesta nu este fericit. Urmează întrebarea… îi seamăn numai după fizic? Sau avem și o soartă comună?

PS: Numărul biletului de troleibuz primit în această dimineață (ăla boțit) e 913666.
PS2: Noaptea am visat ploaie de comete.