Schițe de aprilie

14 04 2013

(ediție „de la persoana I”)

VitalyZD ar cuceri-o pe Irina?

M-am ciocnit azi de destăinuirea unei prietene-consătence-jurnaliste-filozoafe-poete-fete_din_alea_de_admirat, că se identifică cu eroina din acest articol. Articolul a fost ușor digerabil și a răspuns la multe întrebări de-ale mele, dar mi-a și deschis câteva. Printre ele se numără (și autoarea n-a riscat să răspundă) de ce bărbaților le este incomod să se afle în „minoritate de semnificație” în relația de cuplu.

Neavând alte planuri pentru această seară de sâmbătă și fiind bine odihnit, m-am trezit la un moment dat că sunt în căutarea unui răspuns la întrebarea dată. Mi-am zis atunci, cel mai bine ar fi să-mi imaginez propria mea reacție la vederea unei fete frumoase, despre care mai știu și că e deșteaptă.

M-am închipuit atunci la o zi de naștere, unde pe unii din invitați îi cunosc, iar pe alții nu, și printre acei pe care nu îi cunosc se numără o fată cu caracteristicile de mai sus. Dorința de a o cuceri apare imediat în subconștient, iar eu, fără să vreau, încep a dezvolta scenarii de „atac”. Știți ce scenarii îmi vin în minte? Numai de alea fantastice. Mă găsesc în confruntare cu tendința de a urma un model de succes, preluate dintr-un film sau o istorioară careva. Realizând că scenariile sunt irealizabile, renunț și încep a alcătui la un toast pentru omagiat.

Revenindu-mi din reverie, am găsit două motive ale retragerii mele din „atac”. În primul rând, purul spirit bărbătesc de a avea totul sau nimic, așa-zisa alergie la eșec. Dar asta nu e o noutate. Noutatea e în al doilea rând: mi-am dat seama cât de mult mă simt tentat să urmez modelul unor oameni de succes, ignorând faptul că oamenii ăia au avut succes în cu totul alte circumstanțe și chiar și soarele era în alt loc pe cer atunci când femeia a cedat în fața „atacului” lor.

Comportamentul lui VitalyZD e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru VitalyZD. Comportamentul meu e un mod corect de a cuceri o fată, dar numai pentru o fată.

Carlin avea dreptate

  1. votez pentru cineva care precis intră – e în folosul celor care intră
  2. votez pentru cineva care nu intră – oricum ăia care au intrat au intrat și fără votul meu
  3. nu votez – vezi pct. 2

Dar stăpâne, de unde știi cine intră și cine nu? Nu ăsta e sensul alegerilor?

Vor intra cei care au fost și până acum. Și eu nu vreau să-mi bat capul despre oameni care cred că e OK să primească 2.000 de lei pentru o ședință atunci când lumea lucrează pentru acești bani trei săptămâni pe lună și le ajunge numai pe trei zile, și mai și umblă cu mașini scumpe atunci când troleibuzul nostru e cel mai ieftin din Europa și totodată inaccesibil financiar pentru jumătate din pensionari.

Știi, e ușor de criticat.

«Știi, e ușor de criticat» — asta tot e o critică. Ibala.





De ce intelectualii ruși din Moldova urăsc moldovenii, sau confesiunile unor tinere rusoaice

29 09 2012
În toiul dezbaterilor referitoare la „mancurții” care nu vor să vorbească limba română și „șoviniștii” care îi condamnă pentru asta, am găsit potrivit să vă pun la dispoziție impresiile unor tinere domnișoare de etnie rusă, locuitoare ale capitalei noastre albe, una dintre care vorbește atât de bine româna, încât a fost nevoie să-mi declare expres că e rusoaică pentru ca eu să-mi dau seama.

De parcă s-ar fi înțeles, ambele domnișoare mi-au declarat că le-a fost ușor să învețe româna, dar le este foarte greu să se înțeleagă cu conaționalii noștri: în primul rând din cauza dialectului specific, depărtat binișor de limbajul recunoscutului Eminescu, iar în al doilea rând (aici am și un exemplu trist: un băiat din cămin mărturisindu-le colegilor săi cum „a fost ieri la discași și o zamutit cu o tiolcă” plus încă niște activități 18+) din cauza aruncării, iarăși de către conaționalii noștri, a rusismelor și calchierilor din rusă în exprimarea cotidiană, cu o poftă de nedescris și chiar cu o oarecare mândrie specifică celor care știu o limbă străină într-un colectiv în care cunoașterea limbilor străine este mai apreciată decât cunoașterea propriei limbi.

Pentru mine, eu afirmându-mă ca băgător avansat de picioare în toate subiectele de mare interes, ca politica, religia, chestiile legate de etnie etc. (iar uneori și în subiectele de interes personal, cum ar fi cursul propriei mele vieți), paradoxală este indignarea pe care o manifestă tinerii unioniști cu camerele de luat vederi în rucsac față de primirea pe care vânzătoarele le-o fac în magazine, farmacistele în farmacii, iar taximetriștii în taximetre. La acest moment, în mintea cititorului atent proverbul cu paiul și bârna probabil a apărut deja în setul de analogii pe care creierul omului le face în timpul citirii. Eu însă scriu aici nu pentru a îndemna tinerii unioniști să aprecieze dimensiunile paiului versus dimensiunile bârnei; îi invit să caute în mintea lor limpede o modalitate de a privi lucrurile altfel decât „Все пидорасы, а я — д’Артаньян”, cu alte cuvinte, o modalitate care să nu excludă învinovățirea propriei persoane. E probabil și cazul microbuzelor, împotriva cărora se manifestă majoritatea tinerilor unioniști, dar pe care le așteaptă cu mâna la gură seara la 11 întorcându-se de la domnișoarele lor, acceptând orice condiții (legate de numărul de pasageri, limba vorbită de șofer, volumul radioului și viteză) numai să nu plătească de 20 de ori mai mult la taxi sau, Doamne ferește, să caute pe cineva la stație care este pornit în aceeași direcție, din același motiv, și cu care ar putea să partajeze prețul pentru călătorie.

Amu eu cu una din domnișoarele sus-numite zamutesc niște vstreci și o seară vorbim na narmalinom iazîke, altă seară na drugom narmalinom iazîke, și suntem fericiți cocoțați pe o roată spunându-vă povestea toată

PS1: Pe cei care se recunosc în sintagma „tineri unioniști” și vor să mă pedepsească pentru această apreciere pripită, neargumentată și provocatoare (o, da, cuvântul ăsta ultimul care cu „p” e la modă ultima vreme, since Bălți) îi rog să-și țină roșiile și ouăle în mâini pentru a le arunca în blogherii care vor ieși după mine pe scena monitorului lor. Vă spun sincer că am vrut să vă numesc „tineri patrioți” dar m-am temut să nu vă înfurii mai tare, dată fiind revendicarea de către urmașii lui Șelin a acestui titul. „Tinerii unioniști” era pe locul doi în lista apelativelor cu care îmi permit să vă numesc, urmat de „studenți neliniștiți” pe locul trei.

PS2: (Ce aș fi scris dacă aș fi avut un stil de scriere obișnuit sau dacă eram în clasa a 6-a, la nivelul căreia ești dacă n-ai înțeles până în acest moment ce mesaj am intenționat să transmit prin acest eseu) Atât timp cât noi vom folosi limba lor în comunicarea cu noi înșine, să nu ne plângem că ei folosesc limba lor în comunicarea cu noi.





21 fix

28 11 2010

„Încă 2 minute.. 2 minute ioprst!! E de vină troleul! Numai troleul e de vină! A întârziat cu 30 de secunde! Imposibil, câtă ipocrizie… din partea șoferului, o să răspundă el pentru un vot în minus.. dacă întârzii!!”

Mihai îi zice și e deja la 105 secunde distanță de secția de votare sau 35 secunde dacă o ia la fugă.

După 35 secunde, ajunge la ușa secției de votare și intră. Ceasul de pe peretele de deasupra doamnei care se ocupă de listele suplimentare afișa ora 20:58, și brusc trecu la 20:59. Mihai se apropie grăbit de reprezentanții secției și dă să-și scoată buletinul, dar este oprit de un om care s-a prezentat ca președinte al comisiei.

„Îmi pare rău, e ora de’am”. „Dar mai este un minut, reușesc!!”. „Nu, târziu de’am”. „Hai fiți om.. am alergat atâta până aici, doar n-am fugit degeaba!”.

Președintele face mutra pe care o fac oamenii când duc meditativ mâna la bărbie și și-o scarpină. Îl ia deoparte pe Mihai și-l întreabă în șoaptă: „Dacă nu-i secret, pentru cine votezi?”. „Pentru oamenii care trebu”, a răspuns Mihai cu înțeles și încă a dat din ochi, ca să nu mai rămână dubii că votează pentru PCRM. Președintele atunci i-a dat repede un buletin de vot, l-a trimis în cabină și a rămas cu buletinul omului (așa și nu l-a mai verificat). Mihai ieși repede, exact când ceasul arăta 21:00 și dintr-un pas se pomeni lângă urna de voturi. Strânse frumușel buletinul și-l slobozi înăuntru. Președintele i-a întors buletinul, și Mihai a ieșit încă gâfâind, dar cu sufletul împăcat că a făcut alegerea corectă.

Între noi fie vorba, Mihai a votat PL.





Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio

21 06 2010

De fapt, sunt un blogger de succes. Scriu despre ce vreau, când vreau, și datorită acestui fapt, mă consider un blogger de succes, în măsura în care „de succes” înseamnă pentru mine „oarecum liber”.

Astăzi, în zi de solstițiu, în plină zi cu soare, am aflat de la colege că sunt invitat la radio, de către profesoara de limbă română. Eu, entuziasmat după asistarea la prezentările de teză a unor buni prieteni de-ai mei, am zis că.. îmi pare rău, dragi ascultători, dar nu. Și atunci mi-am amintit de o zi în care eu eram clasa a IV-a și la școala noastră au venit de la Teleradio să ne ia niște „interviuri” pentru Ora copiilor. Trebuia simplu de zis ce ne place să facem ziulica întreagă și ce obiect ne e mai pe plac.

Îmi amintesc cu compasiune față de acel Giku cum plângeam că nu vreau și gata să vorbesc cu niște oameni străini și încă să mai știu că o să fiu auzit de alți copchilandri de seama mea. Și-mi mai amintesc că a doua zi chiar discutam cu mama, chipurile, poate mai bine totuși le spuneam la tantile celea câte ceva…

Ei bine, amintindu-mi de aceste clipe ale copilăriei, mi-am zis, și am strigat să mă audă și clasa, că eu MĂ DUC să dau reportaj. Și clasa a tăcut.

Spre seară m-am văzut în casa unui reporter de la RadioMoldova, împreună cu profesoara sus-amintită și cu doi colegi de facultate (nu de grupă), care erau gata, ca și mine, să susțină una și aceeași idee: la ce bun religia ca obiect în școală?

Acum, în premieră pentru blogul meu, o să fac trimitere pentru informații în surse nedisponibile online. Vreau pur și simplu să ascultați de sine stătător ce-am discutat noi acolo. Emisiunea „Repere sociale”, RadioMoldova, fiecare sâmbătă, 20:00.

Cea mai lungă zi a anului s-a terminat cu un interviu la radio.





Schiţe de mai

13 05 2010

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi „o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.





Bani de troleibuz

1 04 2010

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat „calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un „Ce mai faci”. „Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: „Stai demult aici?”. „De cinci minute”, urmă răspunsul. „N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. „Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.





Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz

21 12 2009

În fapt, nu sunt un blogger de succes. Bloggerul de succes îmi imaginez că scrie despre lucruri interesante îndată ce are posibilitatea. Eu însă am întârziat cu aprox. o oră, ce ruşine..!

Astăzi mă întorceam de la modestul meu serviciu şi am ales, ca totdeauna, troleibuzul în loc de rutieră (ia să nu mă mai condamnaţi că-i zic rutieră). De data asta 14, nu 10 (de la Ştefan cel Mare la vale nu e nicio diferenţă între rutele ăstora două).

Şoferul mergea destul de prudent, toţi în troleibuz erau tăcuţi, ca după o zi de luni. Numai eu păream un pic mai senin (aflasem două noutăţi bune privind tezele). Troleibuzul a bucsat la un semafor, şi-a deschis uşile cu douăzeci de metri înainte de o staţie, a mers foaaarte încet, dar a mers. Până când nu s-a oprit de tot. Dacă număr bine, am stat vreo treizeci de minute acolo (ia să nu mă condamnaţi, că nu mă urc în rutieră decât mort). S-a format o coadă pufoasă de troleibuze, şi erau şi înainte, şi erau şi în urmă. Abia când am pornit am observat care era problema cu care se confrunta nu numai troleibusierul nostru. Iarna.

Drumurile s-au îngustat o dată cu venirea iernii, şi maşinile care odinioară parcau lângă bordură acum se odihnesc în mijlocul drumului, astfel încât sârmele de troleibuz nici nu stau deasupra lor, stau mult înspre trotuar. Antenele troleului pur şi simplu nu ajung la ţâţa lor, şi sar întruna.

Aşa s-a întâmplat că a sărit o dată pe atunci când ocoleam o maşină parcată rău-voitor, şi troleibusierul nu a putut restabili conexiunea în niciun fel. Atunci el a decis să purceadă la un gest gospodăresc, pur moldovenesc, care mi-a şters orice remuşcare faţă de faptul că am aşteptat atâta timp să se pornească troleibuzul. A smuls frânghia antenei problematice (adică cea care plutea în aer) ca să o poată fixa pe sârmă. Şi am continuat călătoria.

Dar ce călătorie! Troleibusierul nostru şugubăţ a lăsat vreo patru maşini fără antene radio, iar oamenii se uitau la frânghia slobodă şi jucăuşă la fel cum se uită copiii la avioane. După încă două reconectări (rezultat al depăşirii unor maşini puse de-a curmezişul în mijlocul drumului), troleibuzul m-a adus, în sfârşit, la staţia spre care trage orice troleibusier: terminus. Părăsind salonul îngheţat, am tras o privire, ca toţi oamenii, să văd cum arată noua construcţie a troleibuzului ZiU-9. Drăguţ, foarte.

Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz.