Ignorăm zi de zi lucruri minunate

28 02 2011

Washington DC, o stație de metrou într-o dimineață rece de ianuarie, 2007. Un violonist executa, discret, fără să deranjeze pe cineva și fără ca cineva să-l deranjeze, șase piese de Bach în 60 de minute. În acest timp, aproximativ 2000 de oameni au trecut prin stație, cei mai mulți fiind în drum spre serviciu.

După 3 minute, un om între două vârste a observat violonistul. Și-a încetinit pasul, s-a oprit, apoi și-a reluat drumul cu pași grăbiți.

După 4 minute, violonistul a primit primul dolar: o femeie i l-a aruncat în șapcă, fără a se opri, apoi a pornit mai departe.

La 10 minute de când a început muzicianul să cânte, un băiețel de 3 ani s-a oprit, dar mama l-a tras grăbită de mână. Copilul s-a oprit iarăși să privească violonistul, dar mama l-a tras mai tare după ea. Mergeau mai departe, dar copilul tot mai întorcea capul. Același lucru l-au făcut și alți câțiva copii, dar toți părinții lor, fără excepție, nu le-au permis să rămână în urmă.

La 45 minute de cântat încontinuu, numai 6 oameni se opriseră să asculte pentru scurt timp interpretarea. Vreo 20 aruncaseră bani în șapcă, și continuau să meargă indiferenți. Până la urmă, muzicianul a strâns 32 dolari.

Când a terminat, a revenit zumzăitul cotidian în locul acordurilor de vioară. A cântat o oră întreagă, dar nimeni nu l-a aplaudat și nu i-a manifestat recunoștință.

Violonistul se numește Joshua Bell și e unul din cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor. Ceea ce a cântat în metrou este una din cele mai dificile piese scrise vreodată, iar vioara cu care a lucrat costă nu mai puțin de 3,5 milioane de dolari. Cu două zile mai înainte, același Joshua Bell susținuse un concert în Boston Theater, la care toate biletele fuseseră vândute la un preț mediu de 100 dolari.

Aceasta a fost o parte a unui experiment social organizat de Washington pentru a scoate la iveală percepțiile, gusturile și prioritățile oamenilor.

Dacă trecem pe alături de unul din cei mai mari muzicieni, care cântă una din cele mai fine piese muzicale scrise vreodată, la unul din cele mai frumoase instrumente, ar fi bine să ne întrebăm: Ce alte lucruri minunate ignorăm zi de zi?

Sursa: 9GAG

Reclame




Bani de troleibuz

1 04 2010

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat „calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un „Ce mai faci”. „Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: „Stai demult aici?”. „De cinci minute”, urmă răspunsul. „N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. „Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.





Hardstyle: începuturile

5 12 2009

În sfârşit se pare că mi-am determinat orientarea muzicală. Ascult hardstyle de vreme bună, şi lipsa sa [poate nu chiar] totală de popularitate pe plaiurile noastre mioritice îmi face experienţa de hardstyler mai dragă. Hardstyle este, pe scurt, un gen de muzică electronică caracterizată de o frecvenţă ridicată a beat-urilor (120–140 pe minut; se permite, desigur, şi mai mult).

Nu mai ştiu sigur cum a început totul. Cert e faptul că şi înainte de a deveni ascultător fidel al DI.fm/Hardstyle aveam în dosarul cu muzică o creaţiune de-a Trance Generators. De la început, adică atunci când nici trance nu ştiam ce înseamnă, credeam că ăsta şi este trance şi am căpătat un anumit respect pentru aşa-zisul trance. Evident, după ce am ascultat o linie originală de trance, am pierdut oricare sentiment pentru acest gen. Mai pe scurt, am concis că trance-ul nu mă reprezintă.

Cum am descoperit genul hardstyle nu-mi amintesc exact, însă bănuiesc că prin navigarea în iTunes (mai înainte obişnuiam să ascult Electro House acolo). Am început la scurt timp să văd cum pot face rost de ceva beat-uri la mine pe hard. Să ştiţi că nu e deloc uşor să cauţi un cântec pe care-l auzi la radio de-ţi place: toate posturile de hardstyle îşi grupează cântecele în playlist-uri, care ţin de la 2 până la vreo 6 ore. Printre „achiziţiile” mele cele mai importante se numără Doberman, Age of reverse bass şi alte comori pe care aş fi prea generos să vi le pun la dispoziţie 😛

Pe sfârşit, aţi zice că prinde bine un mesaj de promovare. Eu însă cred că nu este nevoie (nimeni din cunoscuţii mei nu apreciază acest gen de muzică). Ba mai mult, vă spun să nu ascultaţi hardstyle! Lăsaţi-mă pe mine să fiu singurul 🙂

HARDSTYLE

Atribuire imagine: http://bassdrop.ca





Chica Bomb

14 10 2009

Bălănel aka Crazy Loop şi-a schimbat pentru a treia oară în viaţă orientarea artistică. După ce a stârnit furtună împreună cu alţi doi tineri ca el prin toată Europa şi Japonia în cadrul O-zone, după ce s-a luat la întrecere după extravaganţă cu Lady GaGa, jucând în pielea Crazy Loop, vedem în ziua de azi un cetăţean matur şi un presupus macho. Fireşte, nu lipseşte din noul clip coregrafia lui dedicată; e deosebit faptul că — în sfârşit — îl vedem lângă o fată (după ce ne obişnuisem cu ieşirile lui bănuitoare)!

Mulţi copii şi casă de piatră, dacă asta aţi vrut să spuneţi prin cântecul respectiv! Eu nu pot decât să mai privesc o dată clipul.

PS (ca să nu se supere nime): cântecul totuşi mă rupe 😀