Obiectivul „140 km”: obiectiv a-(tuse retorică)-TINS!

14 08 2012

A.S.: În primul rând, îmi cer scuze de la cei care au așteptat articolul ăsta pe 12 seara și îmi mai cer scuze și de la cei care se așteptau la 140 km din partea mea.

US.bikeTL;DR

Am reușit! Am reușit! AM RE-U-ȘIT!

US.bikePreliminarii

Ceva timp în urmă mi-am stabilit un obiectiv al verii: să fac 140 km pe bicicletă într-o singură zi. Primele încercări au avut loc pe 23 și 24 iunie, când am vizitat Băcioii și, respectiv, Răzenii.

US.bikeDistanța și starea drumurilor

Am adunat un total de 137,3 km = 69,5 km tur + 67,8 km retur (diferența este explicată ceva mai jos). De-a lungul traseului ales am avut parte de tot soiul de drum: de la asfalt ca oglinda până la drumuri de pădure și prundiș, prundiș, prundiș. Vreo 45 km am mers pe drum betonat (ce să mai ceremoniem, betonkă), cam 4 pe drum de țară (cam ca ăsta) și restul pe prundiș. Dacă să rotunjesc aici o listă de localități prin care am trecut, acestea sunt:

  1. Chișinău (ora de pornire: 5:20; de aici încolo municipiul Chișinău)
  2. Băcioi & Străisteni (7:00)
  3. Horești (pe alături; de aici încolo raionul Ialoveni)
  4. Răzeni (8:05)
  5. Sagaidacul Nou (8:50; de aici încolo raionul Cimișlia și drum de țară)
  6. Sagaidac (9:10)
  7. Suric (9:30)
  8. Satul Nou (9:50)
  9. Selemet (10:10)

În listă avea să apară și satul Porumbrei, dacă nu găseam cu o zi înainte de plimbare o scurtătură între Sagaidacul Nou și Sagaidac. În genere, dacă mă întrebați ce impresie am despre drumurile pe care le-am colindat, pot să zic că mi-a plăcut foarte mult lipsa aglomerației rutiere: nici pe magistralele late nu simțeam mirosul de toxine, așa cum îl simt în Chișinău chiar și pe malul iazului nr. 4 de la Rîșcani.

US.bikeOamenii

În Selemet am stat cel mai mult (de fapt, pe cine mint — numai în Selemet am și stat, altfel m-am oprit numai în Sagaidac să iau apă și în Răzeni să mănânc ceva) și tot aici mi-am făcut cele mai luminate impresii. Satul era în plin târg de duminică: de-a lungul străzii principale erau așternute rânduri de haine și obiecte gospodărești, unde și unde ceva păsări și, desigur, o mașină cu butoaie (după cum am și presupus, de la Ulmu). Iar cumpărătorii mergeau — pe ce credeți? — pe biciclete! Eu niciodată n-am crezut că voi găsi în Moldova un loc în care spiritul eco-friendly al olandezilor să fie atât de reușit preluat. Mic și mare pe bicicletă, cu marfă sau fără; un bărbat își ducea soția pe „aist”-ul său. În sfârșit mă simțeam în largul meu!

Răzenenii mi-au mai demonstrat o dată că sunt oameni gospodari: cât timp am stat lângă mini-marketul de la marginea satului să-mi „reîncarc bateriile”, n-am auzit niciun reproș șoptit la adresa mea de la băieții care-și petreceau duminica cu o bere lângă magazin (și vă asigur că, cel puțin în satul meu, astfel de vorbe nu numai că ar fi fost spuse, ci spuse tare). Apropo de market, am fost surprins să nimeresc într-o mini-„Linella” după ce-am intrat pe ușă; totul organizat ca într-un magazin orășănesc: scaner de cod de bare, o domnișoară la frigiderul cu mezeluri, dulap cu camere de păstrare (fără chei!; probabil pentru că în acest sat nu se fură).

De-a lungul drumului am luat vorbă cu trei oameni.

  1. Nu multă vreme după Străisteni, îndreptându-mă către Răzeni, am dat peste un om îmbrăcat destul de bine, care mergea pe jos. I-am spus bună dimineața și asta i-a fost îndeajuns sărmanului om să lege o conversație cu mine. Zic sărman pentru că mi-a divulgat imediat motivul plimbării lui matinale: soția l-a dat jos din mașină deoarece, abia ieșit de la cumătrie (sau nuntă, nu-mi amintesc exact), el îi părea nițel beat. Omul acesta (Ion îi zice) mi-a explicat pe îndelete cum a mai boțit vreo trei mașini prin Italia, iar pentru toate accidentele își învinovățea soția cicălitoare care, „dacă tăcea, nu mai făcea avarie” (în timpul ultimului accident, era după o bere, dar mergea atent; păcat că l-au ajuns din urmă niște tineri aventurieri cu viteză excesivă care l-au aninat). La sfârșit, mi-a urat o viață casnică diferită de a lui.
  2. La Selemet m-am apropiat de polobocar și (bănuind că e din Ulmu) l-am întrebat de unde vine. După ce mi-a confirmat presupunerile, am adus în discuție situația în comerțul cu butoaie și în viticultură în general, pentru anul acesta și pentru anii trecuți; eu fiind îndeosebi interesat întrucât tatăl meu este și el polobocar de meserie.
  3. De al treilea om m-am apropiat cu întrebări legate de traseu; eram aproape de pornirea pe drum de întoarcere de la Selemet. După ce i-am spus că am venit cu bicicleta, el mi-a povestit cum obișnuia să meargă și el pe bicicletă la vârsta mea, dar numai beat. Cică odată, așa beat fiind, a ajuns prin Călărași, trecând prin Recea, raionul Strășeni. Nostim: eu treaz am obosit a dracului, nu-mi imaginez cum aș fi mers beat.
US.bikePloaia

Semne de ploaie observasem încă de draga dimineață. Toată ziua a fost răcoare, vremea rece mi-a permis să mă dezbrac abia la 8:00 (cămașa) și 8:30 (pantalonii). Și oricum nu pot să zic că nu mi-a fost frig: la un moment dat îmi frecam genunchii unul după altul (cunosc riscul de expunere a articulațiilor la temperaturi scăzute: după 40 de ani se poate de ajuns la cârjă). Ploaia însă a început la un moment foarte oportun mie: părăsisem deja Selemetul, părăsisem deja ultimii kilometri de drum de țară (la Sagaidacul Nou), care mi-ar fi dat bătăi de cap dacă erau de traversat pe ploaie. A început să ploaie când am intrat în Răzeni și mi-am luat modestul prânz (chefir și pâine). Deși în adâncul inimii speram că ploaia nu va ține mult, eram pregătit, cel puțin moral, de orice intemperii.

„Aha, stai să vezi”, a zis ploaia și, ca dintr-o dată, a devenit rece ca gheața. Dealurile sub ploaie păreau infinite, iar când mergeam cu viteză relativ ridicată la vale mi se umpleau ghetele de apă rece-rece (a fost nevoie de o oprire la șesul Horeștilor și la șesul Străistenilor pentru ca să-mi scurg apa din încălțăminte). Ploaia m-a obligat să schimb traseul prin Chișinău la întoarcere: în loc să intru iar pe bd. Dacia sau pe Muncești, am mers până la stația terminus a troleibuzului 10, pentru că știu că până acolo nu era nici vale nici deal, iar de acolo până la Circ e numai vale (și de la Circ până acasă e o aruncătură puternică de băț).

A avut ploaia și părțile ei pozitive. Până la Răzeni mergeam agale, voiam tot mai des să mă opresc și căutam o viteză tot mai ușoară pentru roata din spate. Dar să vezi ce sprinten eram când am simțit răcoarea picăturilor pe piele. Mi-a trecut oboseala, mi-a trecut tot, a rămas numai dorința insistentă de a ajunge cu bine acasă.

US.bikeAftermath

Am făcut 137,3 km (de facto ~139, deoarece am mai hoinărit prin Selemet și, până la urmă, hai să lăsăm 140 pentru arhive) în 9 ore și 50 minute. Am văzut 9 localități, 5 din ele pentru prima dată. Am mers două ore prin ploaie. Am discutat cu oameni care au de spus istorii interesante. Am văzut un sat în care fiecare al doilea mijloc de transport e bicicletă. Am văzut dealuri, văi, în total 8 orizonturi diferite. Deasupra Băcioilor ateriza iarăși un avion. Nu voi uita niciodată această primă reușită din viața mea. Nu voi uita niciodată cum legam dimineața trandafirul de rucsac și gropițele din obrăjorii ei.

US.bikeGalerie de imagini

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame




Obiectivul „140 km”. Primii pași

24 06 2012

Am un obiectiv pentru vara asta: să fac 140 km într-o zi. Destinația: un sat din raionul Cimișlia (deocamdată nu-i divulg numele). Ieri, sâmbătă, 23 iunie și azi, duminică, 24 iunie 2012, am făcut primii pași în întâmpinarea acestui vis.

Traseul trece pe sub linia de decolare

În primul rând trebuie să recunosc că cea mai dificilă parte a traseului de 70 km pe care mi l-am schițat este călătoria prin capitală. Dimineața mai treacă-meargă, merg numai la vale până la periferie + e răcoare + mașini nu prea sunt. La întoarcere, însă, la starea mea de extenuare se adaugă cocktail-ul de gaze al șoselei Muncești care, deși se află în reparație, încă mai abundă în automobile.

Prima localitate prin care trec după ieșirea din oraș este Băcioi. Acest sat se află exact sub linia de decolare-aterizare a Aeroportului Internațional, cu alte cuvinte, dacă pista de decolare ar fi mai lungă, ea ar trece prin Băcioi. Pentru mine, eu fiind un păgân care nu fusese încă niciodată prin acele locuri, procesul de aterizare-decolare a avioanelor mi s-a părut de-a dreptul captivant. Cu părere de rău, deși avioanele erau destul de aproape de pământ pentru a-i vedea ferestrele cu ochiul liber (ei bine, în cazul meu, cu ochelari), aparatul meu foto nu a reușit să le prindă.

În prima zi am făcut ~24 km până în Străisteni (o aruncătură de băț de la Băcioi) și tot atâția înapoi, deci în jur de 50 km. Distanța asta o mai făcui o singură dată, de ziua mea la 19 ani, când am mers la vreo 20 km numai pe Poltava.

Peste al treilea deal

A doua zi, refăcut după călătoria până la Băcioi, am decis să văd ce e după deal. Am pornit la drum cu frânele slăbite și cu (cum îi zice la podnojkă în românește??) slăbită și ea, în speranța că acolo pe Muncești, după izvor, va fi deschisă vulcanizarea. Era închisă.

Ajungând lângă Străisteni, mă simțeam așa energic că nu am mai făcut pauză, am mers drept înainte să înfrunt dealul. A patra și foc! Nici 2 km nu făcui că din urmă mă claxonează poliția și semnalul lor specific. Întorc eu capul și observ un alai cu mașina de poliție în față și cu ambulanța în spate, un alai de.. cicliști. Mergeau desigur mai repede decât mine atât la deal, cât și, după cum aveam să observ mai târziu, la vale (ce pot să zic, bicicleta mea e de munte nu de curse; plus frâna nu era regulată și probabil mă încetinea). Deci.. m-au întrecut alaiuri de acest gen de vreo 10 ori, în intervalul de drum Băcioi-Horești.

A, da, Horești. Acela a fost primul loc de pe traseul meu în care am găsit umbră. Însuși satul e pe luncă, retras de la drumul național către Cimișlia. Eu am poposit la un market ai cărui 95% din cumpărători sunt viitori șașlîcari la crângul și lacul din apropiere. Am mâncat covrigi și am băut apă și pot să zic că nu știam că dacă bei apă foarte repede ea poate să îți iasă pe nas. Nu, nu mă umflase râsul.

Iar eu încă din Băcioi îmi spusesem: azi merg până la Răzeni. Bine am făcut că nu m-am oprit la Horești, pentru că Răzenii erau chiar peste deal (al treilea din călătoria mea).

Într-un final am ajuns la Răzeni. De acolo am zărit și drumul care mă așteaptă prin pădure să mă ducă spre Sagaidacul Nou și Porumbrei. Am ridicat nasul sus și [m]i-am spus: data viitoare te încerc și pe tine.

Aceștia au fost primii pași către obiectivul de a face 140 km într-o zi. Am calculat pe Google Earth distanța parcursă azi.. De aici de la Râșcani și până la Răzeni sunt 41 km. Deci 82 km în total, deci tot mai aproape de visul meu.

Foto? Checked!

PS1: Copiii din Răzeni mi s-au părut foarte educați. După ce m-au luat la întrebări de genul „Da’ voi mergeți și ziua și noaptea?” mi-au urat „Drum bun și mers cu plăcere”. Nicăieri nu mi s-a mai spus așa.

PS2: Sunt zămoși de vânzare pe drumul către Horești. Cu 14 lei am luat unul și l-am degustat acolo pe loc. Vânzătoarea a fost și ea vorbăreață.

PS3: Așa de mult încă n-am mers pe bicicletă cu mâinile în aer cum am mers azi înaintea coloanelor de cicliști

PS4: Umerii mă ustură de mor.

PS5: Voi faceți 140 caractere, eu 140 km. Prablemî, tvitterșiki? 😀

PS6: Dacă sincer, mă dor bucile.





Sâmbătă, în parcul Rîșcani

13 11 2010

Stau în parc.

E sâmbătă, soare, acces la Intern(w)et am, lumea împrejur e liniștită și copiii zburdă vesel.

Două fete discută pe banca alăturată despre prietenul lor comun.

Pe drum trece un Audi Q7 din țeava de eșapament a căruia iese fum mai mult decât ar fi normal.

Doi bătrâni joacă șah pe o bancă puțin mai îndepărtată, unul din ei zice „șah-mat” și celălalt oftează indispus.

Un băiat se joacă cu mingea cu tatăl său, dar acesta din urmă o scapă și mingea ajunge în drum, unde este spartă de un camion.

Doi bătrâni se ceartă din cauza că unul din ei s-a așezat pe o bancă. Situația se încinge dar se încheie frumos, cu un „Dumnezeu mă-ti”. Frumos, pentru că cei doi se ciondăneau în rusă, dar uite că au terminat în română.

O mamă își plimbă bebelușul cu căruciorul, și dintr-o dată îi sună celularul. Ea dă să-l scoată din buzunar, și sloboade căruciorul, care se îndreaptă la vale spre drum. Din fericire, se oprește în alt cărucior (în care din nefericire se găseau doi gemeni), pe care-l răstoarnă.

O companie de băieți îmbrăcați lejer fac skateboarding. Unul din ei, în încercarea de a sări peste niște scări, cade și-și rupe un picior. Prietenii săi constată două circumstanțe ale evenimentului: 1. i-a bătut soarele în ochi; 2. în loc să se deplaseze la vale, se deplasa la deal.

Un cuplu de îndrăgostiți este atacat de un stol de porumbei, în momentul când au deschis un pachet de semințe de floarea-soarelui. Tânărul a rămas nevătămat, dar prietena lui a ieșit din ispravă cu răni serioase în locurile unde erau cerceii, brățara și, mai ales, colierul. A, da, și a rămas fără degetul inelar.

Un avion cu patru motoare fumegânde se înfige în clădirea de lângă parc, a cărei construcție a început pe 07.07.07 iar inaugurarea a avut loc pe 10.10.10. În urma coliziunii nu rămâne nimic nici din avion, nici din clădire. Oamenii, speriați, fug care și încotro.

O fată se uită dulce la mine. Ea n-a fugit nicăieri, a rămas, ca și mine. Iar eu îmi întorc capul, pentru că în același moment pe ea cade un asteriod.

Îmi închid laptop-ul și plec acasă.





Vechiul terminal

24 05 2010

Azi, 23 mai 2010, am fost într-un loc pe care demult visam să-l vizitez, situat aproape de terminalul Aeroportului Internațional Chișinău, și anume clădirea vechiului Terminal. Mulțumiri Lenei, care a fost atât de drăguță să mă însoțească în această călătorie. 😀

Vechiul terminal se află la o distanță de cca. 500 m spre oraș față de cel nou. Nu știu când a început să funcționeze, nu e indicat nici pe pagina informațiilor generale a saitului Aeroportului Internațional Chișinău. Cert e că a fost înlocuit în 1970 de terminalul actual, pe atunci mic și el, dar care a beneficiat de lucrări ample de reparație la sfârșitul secolului.

La ușile vechiului terminal stă liniștit un lacăt, care probabil își anunță sie însuși câteodată când decolează sau când aterizează un avion. De la fosta clădire lipsesc azi scările (sic!) și turla de deasupra. Și ceasul; dacă nu mă greșesc, în imaginea veche văd un ceas deasupra ușilor, acum acolo stau două proiectoare.

Vechiul terminal azi

Vechiul terminal Chișinău, 23 mai 2010

În fața terminalului e destul spațiu, și este folosit azi la fel ca și odinioară: ca parcare. Apropo, o informație care poate prinde bine automobiliștilor cu drum la aeroport: parcarea asta e fără plată, spre deosebire de cea din fața terminalului actual, ca să nu mai vorbesc de terminalul V.I.P., iar de la ea până la terminalul actual nu sunt decât 500 m, așa că nu ezitați să economisiți ceva bani, pentru ca deopotrivă să vedeți ce însemna pentru Chișinău aeroport pe timpul părinților / buneilor voștri.

Urmând legătura aceasta, veți putea vedea cum arată din satelit amplasarea terminalului vechi față de cel nou. Apropo, doriți o mini-galerie foto? Poftiți 😉

Uși închise

Lacăt la ușă

Terminalul actual

Terminalul actual, pe ploaie

Turnul de control

Ceea ce eu cred că e fostul turn de control

TU-134

TU-134, devenit ultima vreme simbolul Aeroportului Chișinău

Atribuire imaginea nr. 1: wikimapia.org. Autor neidentificat.
Restul imaginilor îmi aparțin și le eliberez în domeniul public.





Troleibuz cu TV

22 05 2010

Fiindcă erau destule locuri în troleibuz, mi-am permis să mă așez pe un scaun mai în față. Auzeam niște fluierături, și mă gândeam că e de la vreun copchil din spatele meu care pentru prima dată a văzut un fluieraș. Abia după ce taxatoarea a dispărut din fața mea, satisfăcută că și-a făcut datoria și față de mine, am observat un televizor de vreo 20”, prins de peretele cabinei șoferului, care arăta un desen animat din seria Minuscule, în care șeful unui grup de furnici și-l ghida prin fliuerături specifice. După ce s-a sfârșit episodul (nu avea cum să țină mai mult de cinci minute), am văzut, desigur, publicitate.

Pe dată m-a fermecat ideea unui TV în troleibuz. În sfârșit, pot să călătoresc în troleibuz și fără a simți nevoia de a privi pe geam. E o chestie foarte distractivă, informativă (am văzut și un spot de genul păstrați tichetul până la sfârșitul călătoriei, oferiți locul persoanelor în vârstă ș.a.m.d.) și, în plus, aduce bani buni în bugetul RTEC datorită minutului de publicitate pe care-l văd călătorii între două filmulețe. Am observat (sau mi s-a părut, sau a fost o coincidență…) că de data asta la stația terminus a coborât mai multă lume decât de obicei 🙂

Troleibuzul de care vorbesc are numărul 1232 și curcula azi pe ruta 10. Dacă observați un TV și în alt troleibuz, dați-mi de știre 😉





Schiţe de mai

13 05 2010

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi „o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.





Bani de troleibuz

1 04 2010

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat „calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un „Ce mai faci”. „Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: „Stai demult aici?”. „De cinci minute”, urmă răspunsul. „N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. „Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.