Sâmbătă, în parcul Rîșcani

13 11 2010

Stau în parc.

E sâmbătă, soare, acces la Intern(w)et am, lumea împrejur e liniștită și copiii zburdă vesel.

Două fete discută pe banca alăturată despre prietenul lor comun.

Pe drum trece un Audi Q7 din țeava de eșapament a căruia iese fum mai mult decât ar fi normal.

Doi bătrâni joacă șah pe o bancă puțin mai îndepărtată, unul din ei zice „șah-mat” și celălalt oftează indispus.

Un băiat se joacă cu mingea cu tatăl său, dar acesta din urmă o scapă și mingea ajunge în drum, unde este spartă de un camion.

Doi bătrâni se ceartă din cauza că unul din ei s-a așezat pe o bancă. Situația se încinge dar se încheie frumos, cu un „Dumnezeu mă-ti”. Frumos, pentru că cei doi se ciondăneau în rusă, dar uite că au terminat în română.

O mamă își plimbă bebelușul cu căruciorul, și dintr-o dată îi sună celularul. Ea dă să-l scoată din buzunar, și sloboade căruciorul, care se îndreaptă la vale spre drum. Din fericire, se oprește în alt cărucior (în care din nefericire se găseau doi gemeni), pe care-l răstoarnă.

O companie de băieți îmbrăcați lejer fac skateboarding. Unul din ei, în încercarea de a sări peste niște scări, cade și-și rupe un picior. Prietenii săi constată două circumstanțe ale evenimentului: 1. i-a bătut soarele în ochi; 2. în loc să se deplaseze la vale, se deplasa la deal.

Un cuplu de îndrăgostiți este atacat de un stol de porumbei, în momentul când au deschis un pachet de semințe de floarea-soarelui. Tânărul a rămas nevătămat, dar prietena lui a ieșit din ispravă cu răni serioase în locurile unde erau cerceii, brățara și, mai ales, colierul. A, da, și a rămas fără degetul inelar.

Un avion cu patru motoare fumegânde se înfige în clădirea de lângă parc, a cărei construcție a început pe 07.07.07 iar inaugurarea a avut loc pe 10.10.10. În urma coliziunii nu rămâne nimic nici din avion, nici din clădire. Oamenii, speriați, fug care și încotro.

O fată se uită dulce la mine. Ea n-a fugit nicăieri, a rămas, ca și mine. Iar eu îmi întorc capul, pentru că în același moment pe ea cade un asteriod.

Îmi închid laptop-ul și plec acasă.





Libertate

14 03 2010

S-a trezit dis-de-dimineaţă cu dispoziţia asta. Parcă nici nu era el; în viaţa sa nu a fost atât de bine dispus, atât de optimist faţă de sine, atât de zâmbitor şi luminos. Nu ascultase muzică (asta-i ridică de obicei dispoziţia), nu mâncase rodii (şi asta), şi nu-şi putea explica de unde sentimentul ăsta exagerat de fericire.

A ieşit repede afară, natura parcă tindea să-i împrumute carisma: soarele strălucea ca niciodată, pământul era verde-verde, cântau mii de păsări câte n-a auzit el până acum. Oamenii păreau veseli, nimic nu lăsa de înţeles că a mai rămas tristeţe în lume. Nici măcar norii de ploaie care se apropiau de peste deal nu erau în stare să umbrească soarele care-l alinta pe Ion.

A ieşit la toloacă. S-a aşezat pe iarbă. Aerul era îmbibat de miros de ploaie şi iarbă proaspătă şi insista să-i dea şi lui Ion să guste aroma caldă de început de vară. De pe toloacă se vedea foarte bine satul. Ion îl privea cu admiraţie. Nu-şi putea recunoaşte satul, era parcă mai primitor, mai moldovenesc ca niciodată. Se gândi la părinţi. Se gândi la iubită. Se gândi la Jurik, patrupedul său. Se gândi la colegi, la profesori, la vecini, la preşedinte, la toată lumea. Se gândi la toţi. Toţi erau de-ai lui. Pe toţi îi iubea. Era gata să strângă acum în braţe orice om care ar fi coborât pe cărăruşa de lângă toloacă.

Încă nu-şi putea explica de ce se simte atât de bine.

Începu să ţârţâre. Stropii cădeau măşcaţi şi rari, ca la început. Norii care odinioară abia se vedeau de după deal perseveraseră. Picăturile îl gâdileau pe Ion. De la fericire, starea lui a trecut la extaz. Ştia că dacă n-o să strige ceva, dacă n-o să-şi exteriorizeze gândurile care-l bombardau de când se trezise, o să piardă aiurea o zi, poate cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Se ridică în picioare. Undeva peste deal răbufni puternic un trăsnet. Desfăcu mâinile într-o cruce vie, ridică fruntea sus, aşa încât să vadă picăturile căzându-i drept în faţă şi strigă, din toate puterile, fără a-şi putea controla glasul:

SUNT LIIIIIIIBEEEEEEEEEEEERRRR!!!!!!

Era liber! Era în starea în care putea să mişte munţii, pentru că era liber! Pentru că nu ştia până acum, dar acum ştie — e liber şi poate să facă ce vrea. Poate să se bucure de viaţă aşa cum nimeni niciodată nu a avut ocazia. Poate să râdă mereu, să devină cel mai fericit. Poate să-şi împartă dragostea cu toată lumea, atât de multă încăpea în el în acel moment!

Stătea cu fruntea sus, şi cu mâinile întinse în părţi. Era alt om. Nu mai era Ion. Nimeni nu-i mai putea face nimic. De la extaz, trecu la o stare de euforie incontrolabilă.

Era liber.

În acel moment, un tunet grozav zgudui împrejurimile. Toloaca s-a luminat pe-o clipă. Primii au căzut genunchii. După aceea iarba fragedă şi verde a primit prietenoasă restul corpului.