Bătrânețea în troleibuz

23 01 2011

Am luat astăzi troleibuzul 10 (de la aceeași stație ca și aici). Ora 7:20. Speram să nu-mi fie solicitați banii de călătorie (dimineața taxatorii sunt relativ leneși), dar n-a fost să fie. Taxatorul mi-a dat un bilet boțit, în mod clar nu era proaspăt rupt.

Dar nu-i pe asta.

Cu trei stații înainte de terminus, în troleibuz urcă un om în vârstă, l-aș estima la 55 de ani, înalt, cărunt, cu musteață la fel de căruntă. Purta o geantă de mărime medie și nu s-a așezat.

Biletul nr. 913666Mi-am amintit cum am mai călătorit o dată cu acest om. Atunci troleibuzul era plin, aproape ticsit, și eu am nimerit în apropierea imediată a omului acesta. N-am putut să nu observ cât de tare seamănă cu mine. Aceiași ochi, aceeași față trasă, aceeași înălțime. Același mers, aceeași privire. Mi-am imaginat că așa voi arăta la bătrânețe, și de aceea mi-l închipuiam pe acest om ținând în brațe doi nepoți… ca să mă văd pe mine însumi peste 40 de ani.

Interesant, ce viață duce acest om? E la fel ca mine? E total diferit? Are o căsnicie fericită? Sau suferă din cauza ei? Copiii îl vizitează săptămânal? Sau sunt plecați peste hotare și-i scriu doar de Crăciun? Este mulțumit de locul de muncă? Sau nu poate dormi liniștit din cauza stresului?

Judecând după fața lui obosită (dar, totodată, senină, vorbesc de acea seninătate pe care o veți observa pe fața oricărui bunic), cel puțin în două din aceste trei momente omul acesta nu este fericit. Urmează întrebarea… îi seamăn numai după fizic? Sau avem și o soartă comună?

PS: Numărul biletului de troleibuz primit în această dimineață (ăla boțit) e 913666.
PS2: Noaptea am visat ploaie de comete.





Troleibuz cu TV

22 05 2010

Fiindcă erau destule locuri în troleibuz, mi-am permis să mă așez pe un scaun mai în față. Auzeam niște fluierături, și mă gândeam că e de la vreun copchil din spatele meu care pentru prima dată a văzut un fluieraș. Abia după ce taxatoarea a dispărut din fața mea, satisfăcută că și-a făcut datoria și față de mine, am observat un televizor de vreo 20”, prins de peretele cabinei șoferului, care arăta un desen animat din seria Minuscule, în care șeful unui grup de furnici și-l ghida prin fliuerături specifice. După ce s-a sfârșit episodul (nu avea cum să țină mai mult de cinci minute), am văzut, desigur, publicitate.

Pe dată m-a fermecat ideea unui TV în troleibuz. În sfârșit, pot să călătoresc în troleibuz și fără a simți nevoia de a privi pe geam. E o chestie foarte distractivă, informativă (am văzut și un spot de genul păstrați tichetul până la sfârșitul călătoriei, oferiți locul persoanelor în vârstă ș.a.m.d.) și, în plus, aduce bani buni în bugetul RTEC datorită minutului de publicitate pe care-l văd călătorii între două filmulețe. Am observat (sau mi s-a părut, sau a fost o coincidență…) că de data asta la stația terminus a coborât mai multă lume decât de obicei 🙂

Troleibuzul de care vorbesc are numărul 1232 și curcula azi pe ruta 10. Dacă observați un TV și în alt troleibuz, dați-mi de știre 😉





Schiţe de mai

13 05 2010

Sfat la parter

Pe 9 mai am venit înapoi la Chişinău, după ziua de naştere a surioarei mele, şi am venit în compania verişorului meu cu soţia sa, deci cu un troleibuz care nu avea sa vina tocmai până la Studenţilor… Aşa ca am venit pe jos de la PAN-COM. Am pus căştile şi mi-am ales artiştii preferaţi. Trance Generators, respectiv The Juvenile. Trecând prin faţa unui bloc, văd două femei de 25–30 de ani care fumau la uşa parterului, una din ele pentru că era stresată, cealaltă pentru că a găsit cu cine să fumeze. Printre beat-uri mi s-a părut ca aud aşa o discuţie:
— Cum să scap amu de dânsu?
— Capu’ sus, fa… Pune-l noaptea în bagajnic şi scoate-l după oraş… da’ până atunci învăleşte-l cu ceva, c’ap începe să pută.
— Nu trebuia să te ascult…
— Las’că aşa e mai bine!
Muzica era dată la maxim şi nu-mi pot da seama cum de-am putut să aud toată această discuţie prin gălăgie. Concluzia e clară. Mi s-a părut.

Grigorii şi maşina care mergea pe trotuar

Grigorii, ştiut mai tare ca Grişa, se plimba nepăsător pe trotuarul larg de pe bulevardul Moscovei. Văzu pe jos o hârtiuţă de la o îngheţată şi-şi aminti de ingheţata lui. Nu, pe a lui o aruncase într-un coş, ştie bine. Nalt şi zdravăn era Grişa, dar în acelaşi timp copilăros la deprinderi; observa totul în jur şi nimic nu-i scăpa, nici măcar un cleşte uitat pe sârmă la o gospodină de la etajul 3. Deodată, se auzi un claxonat foarte de aproape şi Grişa tresări. Întoarse capul şi văzu un BMW x6 care-şi făcea loc pe trotuar spre locul său de parcare. Grişa nu se gândi mult, aruncă îngheţata pe parbriz, se apropie fulgerător de şofer şi, prin geamul deschis, îl apucă de ceafă şi-l izbi cu fruntea de volan, astfel încât maşina să mai claxoneze o dată.
— Băi cretinule! se apără şoferul. Încă un claxon în răspuns, de data asta mai lung.

Copilul mamii

L-am văzut azi, călătorind în acelaşi troleibuz cu mine. Avea în braţe o floare de cameră învelită în celofan, o avea alăturea pe mamă-sa, iar pe faţă avea o mutră de idiot. Purta ochelari, şi asta nu e chiar atât de grav; grav e cum era îmbrăcat — prea cu haine de peste hotare, şi încă mai grav era că avea o mutră de idiot. Mama se vede că îl poartă în palme, şi anume asta îl face să fie tot mai idiot şi mai idiot. Se pare că nu mai comunică cu copiii domnişorul ăsta, nu mai chiuleşte de la lecţii ca să împroaşte cu pietre în broaşte, pentru că o are acasă pe mama care îl ţine în palme, pe aşa un idiot. N-aş vrea să am copii… idioţi.

Versiuni diferite

Giku №18 zice că s-a îndrăgostit.
Giku №17 zice că Giku №18 n-o să ajungă mai departe decât a ajuns el.
Giku №16 zice că oricum lui îi aparţin cele mai reuşite săruturi (inclusiv unul care i-a plăcut şi partenerei).
Giku №15, ca de obicei, tace. I-e ruşine că a fost la tabăra de vară şi n-a avut nimic cu domnişoara aia Silvica.
Giku №14 îl încurajează pe Giku №18, cu condiţia că acesta din urmă nu minte că s-a îndrăgostit de o fată brunetă.
Giku №13 nu e de acord cu alegerea lui Giku №18; el nu înţelege cum se poate de făcut cunoştinţă fără scrisori… ujas!
Giku №12 plânge şi în ziua de astăzi ca prostu’ după ceea ce el numeşte a fi „o dragoste pierdută”
Giku №11 se regăseşte în fiecare Giku.
Giku №5–10 îl susţin pe Giku №18 orice n-ar face acesta.





Bani de troleibuz

1 04 2010

Abia ieşisem din oficiul SunTV şi mă delectam cu aer curat de primăvară. Cântecul vrăbiilor se combina foarte bine cu sunetul celor două troleibuze de la staţia apropiată. Din stânga mirosea a flori, din dreapta a McDonald’s. Am luat-o spe dreapta, nu pentru McDonald’s, ci pentru a lua troleibuzul 10.

Am auzit acorduri apropiate de chitară, dar nu le-am prea atras atenţia. Trebuie să recunosc că eram aţintit cu privirile la domnişoara care păşea în faţa mea, am auzit că în ce-i priveşte pe bărbaţi, cinci minute pe zi de admirat „calităţile” femeilor lungeşte viaţa. Când a dispărut după colţ, mi-am înrerupt sesiunea de prelungire a vieţii şi m-am uitat să văd cine cântă. Lângă Gemenii, aproape de colţ, am rămas şocat să-mi întâlnesc un fost bun coleg de clasă. Stătea la umbră pe şezute şi-i dădea bătaie cu chitara, iar înaintea lui stătea o pălărie, destinată pentru bani — banuiesc —, încă goală. Nu l-am ştiut niciodată că ar avea auz muzical, că în genere ar cânta. Când studiam împreună, exterioriza calităţi de actor, şi nicidecum nu mi-l puteam imagina cântând. Acum iată-l, stă şi face bani pe stradă cu chitara.

Cânta o melodie foarte dinamică, pare că să grăbea undeva. Încă nimeni nu se aplecase să-i pună ceva în pălărie. După ce m-am convins pe sine că era el (eram şocat, repet), m-am apropiat să-l salut. M-a recunoscut îndată şi şi-a întrerupt cântecul, de parcă ar fi cântat numai pentru mine. Nu ştiam ce să-i spun, cu ce să încep, aşa întâmplări nu cunoscui încă. Observându-mi ezitările, rupse tăcerea printr-un „Ce mai faci”. „Bine”, i-am răspuns, şi mă gândeam dacă aceeaşi întrebare ca răspuns n-o să-l jignească. Atunci l-am întrebat ceea ce mi-a venit pe limbă: „Stai demult aici?”. „De cinci minute”, urmă răspunsul. „N-o să-ţi vină să crezi, rămasei fără bani de troleu” — zâmbi larg nepreocupat de nimic. „Am hotărât să fac rost de câţiva”, a spus, ridicându-se.

I-am dat, desigur, bani de bilet şi am insistat să intrăm într-un bar careva — eram foarte curios să aflu cu de a ajuns să ţină el mâna pe o chitară.





Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz

21 12 2009

În fapt, nu sunt un blogger de succes. Bloggerul de succes îmi imaginez că scrie despre lucruri interesante îndată ce are posibilitatea. Eu însă am întârziat cu aprox. o oră, ce ruşine..!

Astăzi mă întorceam de la modestul meu serviciu şi am ales, ca totdeauna, troleibuzul în loc de rutieră (ia să nu mă mai condamnaţi că-i zic rutieră). De data asta 14, nu 10 (de la Ştefan cel Mare la vale nu e nicio diferenţă între rutele ăstora două).

Şoferul mergea destul de prudent, toţi în troleibuz erau tăcuţi, ca după o zi de luni. Numai eu păream un pic mai senin (aflasem două noutăţi bune privind tezele). Troleibuzul a bucsat la un semafor, şi-a deschis uşile cu douăzeci de metri înainte de o staţie, a mers foaaarte încet, dar a mers. Până când nu s-a oprit de tot. Dacă număr bine, am stat vreo treizeci de minute acolo (ia să nu mă condamnaţi, că nu mă urc în rutieră decât mort). S-a format o coadă pufoasă de troleibuze, şi erau şi înainte, şi erau şi în urmă. Abia când am pornit am observat care era problema cu care se confrunta nu numai troleibusierul nostru. Iarna.

Drumurile s-au îngustat o dată cu venirea iernii, şi maşinile care odinioară parcau lângă bordură acum se odihnesc în mijlocul drumului, astfel încât sârmele de troleibuz nici nu stau deasupra lor, stau mult înspre trotuar. Antenele troleului pur şi simplu nu ajung la ţâţa lor, şi sar întruna.

Aşa s-a întâmplat că a sărit o dată pe atunci când ocoleam o maşină parcată rău-voitor, şi troleibusierul nu a putut restabili conexiunea în niciun fel. Atunci el a decis să purceadă la un gest gospodăresc, pur moldovenesc, care mi-a şters orice remuşcare faţă de faptul că am aşteptat atâta timp să se pornească troleibuzul. A smuls frânghia antenei problematice (adică cea care plutea în aer) ca să o poată fixa pe sârmă. Şi am continuat călătoria.

Dar ce călătorie! Troleibusierul nostru şugubăţ a lăsat vreo patru maşini fără antene radio, iar oamenii se uitau la frânghia slobodă şi jucăuşă la fel cum se uită copiii la avioane. După încă două reconectări (rezultat al depăşirii unor maşini puse de-a curmezişul în mijlocul drumului), troleibuzul m-a adus, în sfârşit, la staţia spre care trage orice troleibusier: terminus. Părăsind salonul îngheţat, am tras o privire, ca toţi oamenii, să văd cum arată noua construcţie a troleibuzului ZiU-9. Drăguţ, foarte.

Cea mai lungă noapte a anului a început cu o călătorie în troleibuz.





Te-am visat azi şi mi-ai părut mai frumoasă ca nicicând

6 11 2009

Există chestii din domeniul subconştientului (ăsta e un termen învăţat de la română, nu te alarma) care nu vor ca eu să te uit. Astă-noapte te-am visat, şi probabil de aceea nu m-am trezit decât pe la ora doişpe.

Parcă eram în troleibuzul zece, mă întorceam spre casă şi deodată aud o voce de la spate: Gicu!. Îmi întorc capul. Tu, zâmbăreaţă şi luminoasă ca o lampă nou-nouţă, îmi strigi să cobor cu tine la penultima staţie, la Fourchette. Erai la uşa din spate; eu la cea din mijloc. Eu am răspuns printr-un zâmbet; şi nu-mi mai amintesc exact de care.

Apoi, în visul meu a apărut o lacună, după care mă vedeam la staţia terminus, în acelaşi troleibuz. Adică ai coborât fără mine. Am fost indiferent faţă de tine. Mai indiferent ca nicicând.

Nu sunt cerşetor şi nu sunt răzbunător. Astea două caracteristici cred că mi le atribui cel mai des. Sunt doar un om, un visător, sunt doar un om… ooohhhh!!





Noaptea prin inima capitalei

6 10 2009

Voiam să încep prin A ieşit ca întotdeuna…, dar nu prea mi-a reuşit, pentru că Sergiu nu iese chiar în fiecare seară din cinematograf.

A tras adânc aer în piept. Sesiză un miros inocent de benzen atârnând prin aer, şi i se păru cald. Şase octombrie şi cald.

O luă pe bulevard, n-are importanţă în care direcţie — oraşul noaptea este frumos peste tot. Privi panourile colorate cu fel de fel de reclame, contemplă Primăria iluminată în galben. Se opri să vadă unde e satul lui natal pe o hartă mare expusă pe un panou.

Se gândi ce frumoasă-i viaţa. Cât de bine se simte când vede un autobuz luându-se la întrecere cu un troleibuz, o rutieră oprindu-se în mijlocul drumului, un poliţist plimbându-se în cele două direcţii pe trotuar.

Văzu un ciclist. Zâmbi. Inima i se lărgi până la cinci ventricule de fericire. El tot are, lui tot îi place 🙂 Bicicleta lui a cunoscut toate localităţile din jurul satului său natal.

În această euforie, în acest acces de fericire, în aceste momente când viaţa i se părea mai scumpă decât aurul din corăbiile scufundate ale piraţilor, Sergiu scoase celularul şi purcese la scris. Privirea îi devenea din ce în ce mai calmă. Privea înspre ecran cu o seriozitate crescândă. Apoi termină de scris.

Salut iubito. Ma sinucid

Apoi zâmbi iar, ca şi cum ar fi scos telefonul doar pentru ca să vadă ora. Se repezi în stradă şi ieşi în întâmpinarea troleibuzului său preferat — un oarecare AKCM-321 cu podea joasă. Imediat îi veni în minte că a uitat să trimită mesajul.

Târziu!